Am avut privilegiul să lucrez mai bine de opt ani cu Ion Cristoiu, între începutul anului 1990 şi mijlocul lui 1997. Am învăţat multe de la el. Am înţeles nuanţa în aprecierea Am avut privilegiul să lucrez mai bine de opt ani cu Ion Cristoiu, între începutul anului 1990 şi mijlocul lui 1997. Am învăţat multe de la el. Am înţeles nuanţa în aprecierea realităţii, cavalerismul de a nu da în cel căzut şi, cel mai important lucru, suspiciunea extremă faţă de orice gest al puterii. Nu înţelegeam un singur lucru. Raţional şi inspirat în alegerea colaboratorilor, Maestrul avea gustul de a înşfăca din canale câte un tembel agramat pe care se încorda să-l facă jurnalist. Nu i-a reuşit cu niciunul! Aveam să-i înţeleg ciudăţenia mai târziu. Jurnaliştii tineri şi talentaţi din jurul lui, cu care făcea ziare-putere în stat, riscau lesne să cadă în capcana succesului, să-şi piardă minţile şi dimensiunea umană, să se creadă urmaşi direcţi ai lui Pamfil Şeicaru. Proximitatea câte unui idiot avea efectul unui duş rece. Ceasornicarii inscripţionau cândva cadranele orologiilor cu adagiul "ultima forsan". Celui care se credea puternic şi etern i se aducea astfel aminte că poate îşi trăieşte ultima oră a vieţii. Altfel, un îndemn la preţuirea fiecărei clipe. În spiritul înţelepţilor ceasornicari, Ion Cristoiu dejuga, în toate redacţiile pe care le alcătuia, câte un bou. Vrând-nevrând, îi aveam zilnic sub ochi bălăngănitul cozii pline de balegă, sub aparenţă de stilou, şi botul scăldat în muci, camuflat sub expresia de "căzut pe gânduri". Îl vedeam şi ştiam cu toţii cum vom arăta dacă succesul şi faima ne vor dezumaniza. Când greşeam rău, Maestrul ne admonesta, deconspirându-şi strategia: "Termină cu tâmpeniile! Ce, eşti X-ulescu?". Numele era al ipochimenului plătit doar ca să fie ţinut într-un borcan pe un raft din redacţie, în scopuri didactice. Consecvent în metodă, Ion Cristoiu a