O imagine greu de uitat a fost surprinsă, la trecutele inundaţii, de către obiectivele aparatelor de fotografiat. Cadavrul înnămolit al unui bărbat înecat înţepenise într-o ipostază grotesc-terifiantă, cu degetul mijlociu de la o mână ridicat, într-un gest ultim de o plasticitate batjocoritoare. Dispreţ, sfidare, injurie vizuală, toate erau exprimate prin degetul pornit ca o săgeată din pumnul ţinut strâns, într-o simbolistică atât de cunoscută, încât nu mai e cazul s-o detaliem. Presa noastră a făcut ce ştia şi ce ştie să facă mai bine: a pus instantaneul pe pagina întâi şi "pe sticlă", în prime time, bătând cu el obrazul autorităţilor "corupte" şi al guvernului "asasin"...
Poate că nu e o întâmplare că în jurul unui deget mijlociu (şi al gesturilor obscene făcute cu ajutorul lui) se învârteşte, într-un ameţitor carusel, Trimisul nostru special, romanul lui Florin Lăzărescu. Uneori viaţa întrece ficţiunea, alteori literatura obţine efecte mai bune, dar în mod frecvent cele două teritorii comunică subteran şi la vedere, prin calchieri, împrumuturi şi influenţe mai discrete. Pentru un prozator cu vocaţia, dublă, a poveştilor şi a realităţilor ce se cer descifrate, e natural ca o asemenea întâmplare să fie introdusă în trama epică şi exploatată artistic. Dar în ce fel?
Spre deosebire de romanul precedent (Ce se ştie despre ursul panda, 2003), cu platitudini ingenios montate, dar nu într-atât încât să fie convertite în altceva, proza de faţă conciliază remarcabil cele două planuri: al faptelor propriu-zise şi al regiei lor. Pe de o parte, înregistrăm numeroase întâmplări suculente, evenimente neaşteptate, explozive; pe de alta, observăm efortul încununat de succes al autorului de a rula acest material într-un proiect narativ inteligent articulat. De la o carte la alta, Florin Lăzărescu este în căutarea unei structuri elastice, deschise, în care să poată fi i