Corpul uman poate spune multe despre o persoana. E primul vazut de ceilalti si, de la inceputurile omenirii, a fost impodobit, modificat, marcat si decorat. Traim in si prin trupuri, iar o persoana nu poate fi imaginata separat de corpul ei. E adevarat ca Occidentul a produs separarea carteziana a mintii de corp si ca eforturile moderne de promovare a unei constiinte care sa aprecieze frumusetea interioara a produs o schimbare esentiala de mentalitate in societatea (mai degraba superficiala) americana.
In Statele Unite (si poate ca si in alte parti ale lumii), corpul a fost purtatorul primei impresii si obiectul judecatilor de valoare si aprecierii calitatii morale unei persoane. Imigrantii irlandezi erau considerati cea mai de jos clasa a Americii secolului al 19-lea si erau usor de "recunoscut" prin... nasuri. Ei au si devenit mai tirziu primii clienti ai chirurgiei estetice, intr-o incercare de a-si reforma nasurile pentru a se asemana cit mai mult cu idealul germanic. (E interesant de remarcat aici ca printre stramosii familiei mele se numara atit nemti cit si irlandezi, ceea ce indica faptul ca aceste prejudecati s-au disipat la un moment dat in cursul istoriei, numai pentru a fi inlocuite de altele). Culoarea pielii ca indicator al diferentelor culturale, morale si intelectuale este si ea un subiect mult discutat si, din pacate, bine intepenit in prejudecata, desi genele care controleaza pigmentii epidermei sint doar citeva si nu sint decit adaptari evolutive la conditiile de mediu.
Cele mai multe societati traditionale, din afara lumii occidentale, au cutume clare privitoare la insemnarea corpului, fie prin tatuaje, fie prin auto-mutilare, piercing si asa mai departe. Etica crestina a interzis insemnarea corporala, care a devenit in timp un simbol al lipsei de civilizatie, al salbaticiei si al imoralitatii, in special pentru ca a fost obs
