Povestea transhumantei europene, vazuta de la Bucuresti, tipica pentru modul nostru de a gandi si privi lucrurile, ne defineste ca popor. Nu spun o vorba-n vant, aduc si argumente. De la Revolutie incoace, permanent au existat oameni care s-au nimerit in posturi de conducere si decizie ale acestei tari si care nu au facut altceva decat sa-si dea proba incompetentei la locul de munca.
Imi amintesc - vorba doamnei Elena Udrea - ca atunci cand veneau expertii Fondului Monetar International toata ziua pe la noi, avand acorduri stand-by in derulare, oficialii romani nu mai stiau cum sa le satisfaca acestora pretentiile - atat pe cele profesionale, cat si pe cele personale.
Era, nu era bun pentru tara ce propunea FMI, ne supuneam orbeste. Se mai putea sau nu gasi o cale de negociere, nu avea nicio importanta! Conta doar ce credeau si voiau Joshua Green, Paul Thompson si altii.
Sa ne-ntelegem, ei nu aveau nicio vina ca noi, ca romani, ori nu eram pregatiti, pluteam prin stratosfera economiei de piata, ori eram prea comozi ca sa cautam cai mai usoare de a ajunge, pana la urma, la acelasi rezultat - o economie de piata functionala.
De la „yes-ul“ neconditionat in negocieri pana la darurile cu iz bizantin si atentiile asiatice, autoritatile romane faceau orice pentru a-i lingusi cu o obedienta dusa la extrem pe trimisii FMI.
In timp, dar dupa ceva ani, ne-am mai lamurit si noi cum stau lucrurile si, incet-incet, puhoaiele de oficiali si ziaristi nu i-au mai intampinat cu covor rosu pe expertii FMI, nu i-au mai intrebat daca vor struguri albi sau rosii si, la un moment dat, au si rupt relatia de amor cu ei.
Cam asa se intampla acum, la aceeasi dimensiune, in privinta Uniunii Europene. Daca „zice“ ceva UE, musai trebuie sa ne conformam, adaptam, orientam. Nimeni nu-si mai pune intrebarea daca traducerea a fos
