De aproape o luna si jumatate, Romania a fost integrata in Uniunea Europeana. In mod firesc, cu motoarele turate la maximum, urma sa incepem cursa pentru a pleca dinspre coada plutonului spre varful lui, sa ne pozitionam in “top ten” nu doar din perspectiva geografica. O cursa la care sa participe in egala masura si societatea romaneasca si, in corpore si in mod deosebit, clasa politica. Tot in mod firesc, trebuia sa fie o perioada de explicatii, de strategii pe termen mediu si lung, aliniate si adaptate politicilor din U.E., o perioada in care sa i se explice populatiei cum sta treaba cu Uniunea si cu Comunitatea Europeana, cu viata acolo, pentru ca acasa nebuloasa este inca la cote foarte bine pozitionate. Unei importante parti a clasei politice pare sa nu ii pese nici ca, dupa momentul 1 ianuarie 2007, Romania a ramas in supraveghere pe problema justitiei, a luptei impotriva coruptiei, ca, in fata U.E., ne-am luat angajamentul numit promulgarea Legii Agentiei Nationale de Integritate pe care nu l-am onorat, ca putem primi clauza de salvgardare. Iar daca se va intampla acest lucru, esecul ar viza nu doar puterea si electoratul lui Traian Basescu, ci clasa politica romaneasca si societatea in ansamblul lor.

Dar o buna parte din aceasta clasa politica are acum alt azimut, mult mai important din punctul sau de vedere, intrucat e nascut din spirit de autoconservare : suspendarea presedintelui. Insa in isteria cauzata de disperare, aceasta actiune care vizeaza decredibilizarea presedintelui si inlaturarea lui de la putere se face pe principiul intai strangem semnaturi pentru suspendarea lui si mai tarziu cautam motive ancorate in realitate si legalitate. Din tabara pro-suspendare fac parte politicienii atinsi fie de razboiul anticoruptie declarat de primul om in stat, fie de cererea de desecretizare a tuturor arhivelor Securitatii, fie de condamnarea crimelor comu