Prima oara când mi-am pus intrebarea „unde e locul intelectualilor?“ a fost in ianuarie '90. Atunci când FSN a decis sa se transforme in partid, am publicat in „România libera“ un articol care se intitula „Iluziile au durat numai o luna“. Dupa aceea, am avut parte de niste experiente neplacute. Primeam nenumarate scrisori in care eram intrebat: „Ce aveti cu d-l Iliescu?“ Treptat, mi-am dat seama ca minunata solidaritate nationala care a urmat fugii lui Ceausescu se sfarâmase. In societatea româneasca au aparut discordiile. Eu nu doream sa pledez cauza vreunui partid, dar trebuia sa aleg intre a ma alatura „apoliticilor“ si a spera ca mortii din decembrie '89 nu murisera degeaba. Si am ales sa-mi marturisesc „implicarea“ care m-a dus in Piata Universitatii. In toamna lui '96, când Emil Constantinescu a câstigat cursa pentru Cotroceni si a promis intr-o noapte de neuitat ca nu vor mai exista „generatii de sacrificiu“, mi-am imaginat ca am lasat in urma „razboiul româno-român“. Numai ca din vara anului 1997, am inceput sa ma tem ca mult trâmbitata „schimbare“ nu va avea loc. Si mi-am zis ca era firesc sa nu ascund asta, s-o recunosc. Rezultatul? Eram intrebat acum: „Ce aveti cu d-l Constantinescu?“ Si am scris atunci un articol intitulat „Unde e locul intelectualilor?“ (aparut in „România libera“, numarul din 26 mai 1998) din care as vrea sa reproduc un fragment. „As fi fericit - ziceam - sa-mi demonstreze cineva, cu argumente, ce multe lucruri s-au schimbat in bine dupa alegerile din '96, cum ni se spune intr-o scrisoare a mai multor intelectuali unde criticile aduse actualului presedinte sunt considerate «josnice». Eu nu prea reusesc sa observ aceste schimbari. Ce sa vad? Ca PD face jocurile, desi Conventia a câstigat alegerile? Ca taranistii au risipit aproape intreg prestigiul de care s-au bucurat pe vremea lui Corneliu Coposu? Ca extremistii câstiga teren nu datori