Langa brutaria de unde cumpar de obicei paine a aparut de cateva zile o tanara femeie care cerseste din priviri, fara sa intinda mana si fara sa spuna nimic. Îi dau un euro si o intreb cu un aer complice: “Roumanie?”. La care ea imi raspunde zambind, cu un accent care confirma sinceritatea raspunsului: “Bulgarie”.
Respir oarecum usurat. De ani de zile m-am obisnuit cu ideea ca majoritatea cersetorilor din Paris sunt originari din Romania. Am ajuns sa-i recunosc dintr-o privire, dupa chip, dupa atitudine, dupa gesturi, dupa cum sunt imbracati. Stiu sa-i disting pe tigani de romani, pe cei care sunt cu adevarat necajiti de cei care sunt pusi pe rele, pe cei care cersesc pentru a pune un ban deoparte de cei care efectiv nu au ce manca in ziua respectiva…
De la caderea comunismului incoace Romania a furnizat cel mai mare batalion de cersetori in orasele Europei Occidentale si mai ales la Paris. Nu spun ca parizienii n-au avut ocazia, in materie de cersetori, sa se familiarizeze si cu alte accente, cu cel ucrainean, cu cel sarb, cu cel albanez… Dar dintre toate, cel romanesc s-a auzit cel mai des.
În septembrie 1987, cand am ajuns eu in Franta, aproape ca nu existau cersetori in Orasul Luminilor. Asiaticii nu cersesc niciodata. Personal n-am vazut vreun chinez sau vreun cambodgian cersind la Paris. Nici arabii si nici negrii, care pot fi acuzati de alte rele, nu intind mana pe strazile Parisului. O fi o chestiune de demnitate, cand sunt disperati arabii si negrii prefera mai degraba sa fure decat sa cerseasca. Practic, inainte de 1989, cei pe care i-am vazut cersind la Paris erau in majoritatea lor… francezi. Ei formau o categorie aparte, “les clochards”, oameni ai strazii cu ceva pitoresc in atitudine, iar atunci cand cerseau o faceau cu demnitate, pentru a-si cumpara de baut.
Aceste reguli si acest peisaj care aveau, cum spuneam, ceva pitoresc au f
