Prozeliţii Sfinxului din deşert, ce par să scruteze în zare, aidoma idolului lor, doar marile adevăruri ale omenirii, ar trebui să ia aminte la nasul lui rupt atunci cînd îşi Prozeliţii Sfinxului din deşert, ce par să scruteze în zare, aidoma idolului lor, doar marile adevăruri ale omenirii, ar trebui să ia aminte la nasul lui rupt atunci cînd îşi dispreţuiesc contemporanii. Atît în braţele lipsă ale lui Venus din Millo, cît şi în boticul vandalizat al Sfinxului, putem decodifica un mesaj siamez: nu există frumuseţe perfectă şi nici adevăruri absolute. Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată cînd le privesc pe zeiţele încruntate ale Justiţiei române, doamna Monica Macovei şi domnişoara Kövesi, degrabă vărsătoare de mohoreală oficială la televizor, îmi vine să strig precum fotograful din Cişmigiu "Zîmbiţi, vă rog!", speriat ca nu cumva să le îngheţe telespectatorilor vinul în pahare. Cînd să însăilez şi eu un pamflet graţios despre întristatele orfeline, am fost nevoit să renunţ din pricina unui articol vulgărel şi scremut împotriva ministrului justiţiei, în care un june publicist comitea un viol nepedepsit pe mormîntul lui Tudor Arghezi. Pe altă stradă - alt atentat, căci abia ce lansă pe piaţă ideea că Scaraoţchi a creat pe piaţă locuri de muncă pentru dracii mai mici şi mintea lui Dan Voiculescu a făcut iarăşi explozie. Apelul său către surdomuţii cu liceul la bază, ce se voia o replică umanistă la Apelul către lichele al domnului Liiceanu, mi-a confiscat dulcele praf al ironiei pe care eram tentat să-l presar deasupra gogoşii calde a solidarităţii intelectuale ca armă de apărare a şturlubaticului nostru Preşedinte. Acolo unde scuipă Voiculescu eşti obligat, chiar dacă n-ai nici un chef, să săruţi, aşa că pamfletarul din mine a depus săptămîna asta cincizeci de bezele pe cincizeci de frunţi înalte.