În luna martie se vor implini o suta de ani de la Rascoala taraneasca din 1907. Aceasta dureroasa imprejurare istorica a fost unul din caii de bataie ai propagandei anti- “burghezo-mosieresti” a regimului comunist. Amintirea rascoalei trece, din aceasta cauza, printr-o zona de penumbra.
În realitate, regimul comunist si-a apropiat in mod abuziv mostenirea Rascoalei. Colectivizarea fortata, cu asasinarea si trimiterea in puscarii a mii si mii de tarani, nu a fost in nici un fel “rezolvarea” problemei taranesti. Pauperizarea satelor si distrugerea economiei agricole, cu atat mai putin.
Nici I.L. Caragiale, care a scris, imediat dupa evenimente, acel eseu acuzator: “1907 din primavara pana in toamna”, nici L. Rebreanu, autorul marelui roman “Rascoala”, nu au fost oameni de stanga. Au fost doar mari spirite care au perceput caracterul tragic al rascoalei si s-au simtit obligati de propria lor constiinta sa perpetueze memoria a ce s-a intamplat atunci.
S-a spus ca taranii au fost “lucrati” atunci de agitatorii socialisti care umblau prin sate. Lucrul este adevarat. Dar sa recunoastem ca, daca actiunea propagandistilor a putut sa dea astfel de rezultate, o rascoala de mari proportii care a decis guvernul de atunci sa foloseasca forta armata spre a o opri, este din pricina ca situatia taranimii era mizerabila. Propaganda nu prinde decat atunci cand dificultatile pe care le exploateaza sunt reale.
Cu toate acestea, Regatul organizase, in 1906, expozitia nationala jubiliara, aniversand 40 de ani de domnie a lui Carol I. Statul aparea bine organizat si prosper, clasa mijlocie era multumita. Dar exista o particularitate a Romaniei, de ieri si de azi, aceea ca, in mod repetat, in ciuda progresului, persista zone de inapoiere si de mizerie. Romania dinaintea primului razboi mondial era granarul Europei, dar cei ce lucrau pamantul nu beneficiau nici in cea m
