Aşa au strigat locatarii unui ghetou de pe malul Lacului Morii, când ne-am dus să stăm de vorbă cu ei. Aici sărăcia se transmite din generaţie în generaţie. Ne ducem în vizită la Aşa au strigat locatarii unui ghetou de pe malul Lacului Morii, când ne-am dus să stăm

de vorbă cu ei. Aici sărăcia se transmite din generaţie în generaţie. Ne ducem în vizită la câţiva cetăţeni europeni din Bucureşti. Printre gunoaie, câini vagabonzi şi noroaie. Suntem chiar în spatele digului care ţine la respect imensitatea Lacului Morii. Vedem o clădire cenuşie. Cu indulgenţă poţi să-i spui bloc. Cartoane la ferestre. Burlane. Parcă s-a dat un semnal, când am ajuns noi acolo. Mai mulţi oameni apar în faţa uşii de la intrarea în clădire. Femei, bărbaţi, copii. Nu-i aşa că ştiţi imaginea asta? Veche de când lumea. Ce s-a schimbat? Ne spune chiar comitetul de primire. "Să vină miliardarii. Să ne ajute Europa", strigă locatarii ghetoului. A trecut vremea când sperau la covrigul, supa ori salamul statului român. Zicem că suntem ziarişti. Exact în acel moment se stârneşte vacarmul. Bocete, vaiete. Fiecare vrea să-şi povestească viaţa. E povestea tuturor oamenilor care stau de ani buni prin canalele patriei, în ghetouri, pe sub poduri, la marginea pădurii, în corturi sau cine ştie unde. Cei pe care i-am întâlnit noi acum au principii. Nu acceptă să li se spună boschetari, aurolaci, hoţi sau cerşetori. Se consideră doar blestemaţi. Ghinionişti din tată-n fiu. Bărbat în postnatal Intrăm în "apartamentul" lui Marian Vatamaniuc. El şi concubina lui, Floarea Berescu. Trecem de prima cameră, îngheţată. Ajungem la încăperea principală. Abia aici e cald. Oamenii şi-au făcut sobe. Se încălzesc cu vreascuri. Curent electric nu au. Locuiesc în blocul ăsta de şapte ani. A fost căminul unei întreprinderi din zonă. Nu departe de aici sunt ditamai halele părăginite. Amintiri de pe timpul socialism