- Diverse - nr. 30 / 14 Februarie, 2007 Am citit undeva, cu ani in urma, un studiu privind suprafata impadurita din tara noastra, raportata la numarul de locuitori, si am aflat ca Romania ocupa locul al saisprezecelea intre tarile europene. Acest lucru m-a mirat, atunci, cunoscand ca in a doua jumatate a secolului trecut am fost martor al impaduririlor multor dealuri din Transilvania si al plantarii unor perdele de protectie in zonele sudice ale tarii. Incercand sa-mi explic restrictiile impuse taierilor din paduri si lipsa lemnelor de foc in unele zone rurale, ma deranja faptul ca in multe paduri de munte erau arbori si crengi care putrezeau si nu era organizata valorificarea acestora, la un pret convenabil, catre populatia rurala. Stiam ca, in unele parti, oamenii se duceau cu fierastraie in padure, in cursul noptii, taiau lemne, pe care le bagau in saci, le aduceau acasa, mai ales cu spatele, si le ascundeau prin poduri si fanare. Locul neonorabil pe care-l ocupam in Europa, in ce priveste suprafata forestiera, ar fi impus eforturi sustinute pentru impadurirea suprafetelor necultivabile si am crezut, dupa 1989, ca vom fi sprijiniti din plin pentru remedierea situatiei, mai ales ca de acum aveam si un partid ecologist. Realitatea a fost si este alta. S-a trecut la despaduriri masive, atat de catre "ocrotitorii padurii", cat, mai ales, de catre firme straine, sub ochii autoritatilor de stat. Trenuri nesfarsite carau trunchiuri de copaci spre Apus, iar portul Constanta gemea de masa lemnoasa ce astepta sa fie incarcata pe vapoare, cu destinatia spre alte zari. Pana in 1989 executam taieri limitate de masa lemnoasa, iar Romania a reusit sa-si dezvolte o industrie de mobila careia i-a mers faima peste hotare. Liceele forestiere si scolile profesionale au pregatit in acei anii mii si mii de muncitori calificati, ingineri cu sutele, asigurand, adesea, si locuri de munca