Era toamna lui 2000. Ma stabilisem in Bucuresti, imi cumparasem o garsoniera. Ma angajasem la revista Observator cultural si nu-mi lipsea niciodata din geanta sprayul paralizant. Era noapte si eu urcam impleticit de oboseala scarile blocului F8C de pe strada Foisorului, ma prabuseam pe scaunul din fata calculatorului si simteam cum incepe sa infloreasca in mine firul pervers de iarba al acestei iubiri. O plamadeam din ce aveam mai bun, din singele ce-mi bubuia in timpane si din respiratia mea otravita de tigari si nopti albe. O faceam sa existe putin cite putin, insuportabila ca o obsesie, halucinanta ca un vis de dimineata, cind soarele te bate drept in ochi cu un manunchi de spini.
O prindeam cu putere de mina ca pe un om care e gata sa se arunce de la etaj, in timp ce ea se scufunda curioasa, nepasatoare, cu totul straina de mine, in negura unor instincte barbatesti pentru care nu exista nici notiuni nici intuitii sensibile. ii vedeam uneori o ureche, desenata in aer cu o precizie de holograma. Alteori mi se parea ca stiu totul despre coapsele ei si despre ascunzisurile ei axiale, despre gingiile ei de zmeura coapta. Dar nu stiam. Fata ei raminea un oval neted de lut, infasurat in bandaje murdare, umede. Uneori ma gindeam la ea ca la un copil nascut prematur, alungat din pintecul cald de nerabdarea propriei existente. Trupul ei de fetita mi-era drag, parul ei de papusa ma atragea ca o materie curata, de la inceputurile lumii, cu miros de lapte de capra si porumb crud, salbatic.
Era vara si ma intorceam acasa cu geanta burdusita de corecturi si recenzii inepte, treceam pe linga vinzatoarea de seminte, neagra si nemiscata ca o statuie de antracit, pe linga bautorii de bere de pe treptele magazinaselor non-stop de la parterul blocurilor, derutat de ocheadele tigancuselor de 16 ani, iesite noaptea la agatat, cocotate pe sandalele lor cu talpa
