Pentru marxistii epocii interbelice, fascismul era o unealta a capitalismului decadent, asediat de miscarea muncitoreasca. Echivalat cu "extrema dreapta", el era pus în antiteza cu toate varietatile stangii marxiste. Mai tarziu, teoreticienii "totalitarismului" au situat fascismul si o întrupare a teoriei marxiste-comunismul-în aceeasi categorie de inovatii ale secolului XX: o noua varietate a tiraniei, întemeiata pe controlul ideologic al societatii prin mijloacele oferite de tehnologia moderna. Antinomia era înlocuita cu sublinierea asemanarilor formale dintre cele doua regimuri politice, acceptandu-se totodata ca ideologiile care le sustineau se deosebeau radical prin origine si continut. In anii 1960, Ernst Nolte a identificat, dincolo de aceste înrudiri structurale, o legatura istorico-genetica: faptul ca nasterea statului comunist rus a precedat aparitia fascismului nu este lipsit de însemnatate, pentru ca dreapta reactionara a sfarsitului de secol XIX nu ar fi fost niciodata transformata într-o noua orientare politica - dreapta radicala sau revolutionara - fara provocarea, exemplul si contaminarea bolsevismului. In cadrul aceleiasi specii a totalitarismului, comunismul reprezinta deci prima etapa a evolutiei, iar fascismul un mutant ulterior. Treizeci de ani mai tarziu, François Furet l-a întregit pe Nolte prin explorarea raporturilor dintre cele doua forme politice pe terenul reprezentarilor colective si al miturilor stiintifice: odata ce comunismul ajunge sa fie identificat cu antifascismul, anticomunismul trebuie sa înfrunte vesnica suspiciune de a disimula fascismul. Daca fascismul este propulsat în istorie de comunism, primejdia fascista îi furnizeaza comunismului alibiul supravietuirii ideologice. Cartea Sub trei dictaturi din 1945 a comunistului Lucretiu Patrascanu cuprinde cea mai convenabila expresie romaneasca a ortodoxiei marxiste interbelice în pri