As vrea sa pot asculta gandurile oamenilor. Candva se va ajunge si la asta, sa apesi pe butonul "idei si sentimente" al celularului si sa asculti ce-i trece prin cap omului de langa tine.
Deocamdata pot sa-mi ascult gandurile. E ca si cum as avea doua minti, una care emite si alta care analizeaza si decide daca ideile ce-o bantuie pe cealalta sunt destepte sau cenusii. Una seamana si alta culege. Cand te ocupi de-o viata cu ganditul, a doua minte lucreaza mai mult ca la altii. Pianistii stiu ca asa stau lucrurile, fiindca la ei mana stanga si mana dreapta primesc comenzi separat. Daca ma opresc uneori in multime, ca vaca in mijlocul ulitei, sa-mi notez intr-un carnet ideea care tocmai mi-a venit, e pentru ca ideea pe cat de brusc ma viziteaza, pe atat de repede trece. Pleaca si nu se mai intoarce. Unele idei ma mai cauta si a doua oara, ca sa ma mustre ca nu le-am dat atentie, ca nu le-am scris undeva, dar majoritatea pleaca si duse sunt.
Candva ma rusinam sa scot carnetul in trafic, sa ma opresc si sa ma las privit cum scriu. Desi nu faceam nimic rusinos. Acum nu-mi mai pasa, cum nu-i pasa nici vacii cand se opreste in mijlocul ulitei si-si cracaneaza picioarele din spate. E ceva natural, iar scrisul e si mai natural ca opritul vacii, intrucat priveste procesul gandirii, propriu omului. Ce ma nelinisteste e ca lumea se uita la mine, cand scriu in multime, ca la ins cu grave probleme de comportament. Pot sa fac orice altceva - sa scuip, sa injur, sa ma leg de femei, sa tarasc o sacosa cu sticle goale, sa ma culc de-a dreptul pe trotuar - si nu se sinchiseste nimeni. E mai normal sa te iei la bataie pe strada decat sa scrii. Probabil ca si mai nepotrivit ar fi sa mergi si sa citesti. In alte tari, oamenii citesc si scriu in metrou, in parcuri, in cafenele, in autobuz, in timp ce fac rand la casa, in magazine sau in salile de asteptare. Prin toate tarile pe