Cand, la congresul recent incheiat al PNL, l-am vazut pe Calin Popescu Tariceanu reales cu unanimitate, am stiut sigur ca acest partid e in declin, poate chiar muribund. Nu vreau sa spun cu asta ca ar fi avut loc o frauda sau o mare manipulare. Mai rau: delegatii l-au votat sincer pe actualul lider, dar entuziasmul lor fara exceptie arata ca reflexul benefic sau anticorpii, care, intr-un organism sanatos, intarzie deciziile decisive, aici nu mai exista sau nu mai functioneaza. A nu avansa obiectii, a te lipsi de contracandidati, de dispute intr-un asemenea caz e cel mai bun exemplu de scleroza prematura si de anemiere a instinctului vital. Iar azi, dupa evenimentele stiute si inaintea altora cruciale, PNL pare deja un organism aproape inert, condus din alta parte, fara autonomie si constiinta de sine, ce avanseaza somnambulic spre un destin fatal. Vacarmul produs de tenorii Antonescu, Orban, Nicolai, Hasotti nu poate ascunde linistea de mormant care s-a instalat altminteri. Se va spune, poate, ca partidul a fost macinat de actiunile minabile ale adversarilor - mai ales cele ale lui Traian Basescu - si ca a primit lovituri severe din aceasta pricina, carora le-a facut totusi fata. Nu spun ca nu e asa: dar, vorba lui Hegel,"violenta externa nu e decat un epifenomen" care are efecte devastatoare numai atunci cand spiritul organismului e deja in extinctie. Un asemenea organism se indreapta inspre pieire nu fiindca face pasi falsi, ci invers, face pasi falsi repetati fiindca e condamnat dinauntru. Ce poate fi mai firesc decat instinctul salubru sa nu te angajezi intr-o lupta pe doua fronturi? Si totusi, iata PNL in aceste ultime saptamani tot mai prins intr-o asemenea lupta fara sanse: ura, antipatia, resentimentul, dar si interesele majore ale celor care au reala putere in partid l-au impins sa cocheteze cu suspendarea presedintelui, propusa de PSD, sau oricum sa o respi