Una dintre problemele care ar trebui să macine conştientul şi subconştientul nostru este cea identitară. Identitatea are o structură complexă. Discutăm, doar unii dintre noi alarmaţi, despre degradarea limbii române. Maltratată de-a dreptul, nepreţuită, desconsi­derată pur şi simplu, ea poate fi un martor al degringoladei identitare. Îndepărtarea de valorile autentice şi îmbrăţişarea pătimaşă a nonvalorii - sub toate înfăţişările ei monstruoase - vorbeşte, de la sine, de o criză identitară. Fără îndoială că resortul acestui proces funcţionează în fiecare dintre noi. Fiinţa însăşi, depreciată în mod evident, vibrează la tot ce se defineşte a fi societate de consum. Nu se cultivă, nu se conservă, nu se memorează, se devorează. Dacă la nivel individual tot mai rar există întrebarea "cine sînt?", la nivelul societăţii ea se dizolvă aproape integral. Des, prea des, aud manifestat dispreţul faţă de istorie, de trecutul imediat. Mi se spune mereu că tinerii nu sînt preocupaţi de sistemul totalitar, de ceea ce s-a petrecut în timpul comunismului. Mă ambiţionez să nu cred. Şi dacă este aşa, fie şi în parte, este vina părinţilor, a profesorilor, ei înşişi neataşaţi de subiect. De ce se întîmplă asta ar putea să fie subiectul unui alt popas. Sîntem de acord, în mare parte, că este esenţial cu ce imagini creşti, ce vezi în jur zi de zi, în casă, pe stradă, ce auzi, ce îţi populează mintea, ce îţi provoacă existenţa să fie altfel. Ieşită din şabloane, din rutină. Sau, măcar să se alcătuiască normal. Greu. Tot mai greu, însă. O suferinţă teribilă a fost, pînă în 1989, desfigurarea oraşelor. Oriunde am merge găsim aşa-numitul centru civic, amprentă de neclintit a gîndirii devastatoare de dinainte. Ceauşescu nu a făcut singur asta. E adevărat că prea mulţi arhitecţi s-au încolonat să îndeplinească ordinul comandantului suprem. Cine şi cum se putea împotrivi? Au fost şi excepţii. Pro