O recentă anchetă întreprinsă telefonic de un cotidian foarte atent, în genere, la chestiunile culturale (pe care, din exces de zel, le mai deformează cînd şi cînd în relatări, uneori chiar rău de tot, dar ce farmec ar mai avea un ziar dacă nu ar publica, periodic, baliverne?) m-a pus în faţa unei chestiuni fără soluţie. După ce m-a invitat să-i numesc "nişte actori buni care nu joacă" şi după ce eu i-am produs o listă plinuţă, simpatica voce a domnişoarei însărcinate cu descifrarea misterelor vieţii teatrale m-a întrebat: "Şi de ce nu joacă?". Cu asta m-a încuiat. I-am răspuns, bîlbîindu-mă, că există felurite motive, că întrebarea ar trebui să le fie adresată mai întîi împricinaţilor şi apoi celor răspunzători, într-un fel sau altul, de ne-jocul lor (regizori, directori de teatru), ca, pînă la urmă, să mărturisesc, sincer şi smerit, că habar nu am. Fireşte, dezamăgind-o vădit. Am închis telefonul şi - ce să vezi? - am căzut pe gînduri. Chiar, de ce există oare actori buni care nu joacă, mai ales în condiţiile cînd scena românească duce o lipsă acută de profesionişti autentici? În toiul meditaţiilor, mi-am amintit de vizita pe care mi-o făcuse cu vreo două zile mai înainte, la teatrul unde îmi cîştig bucata principală din pîinea zilnică, o tînără actriţă foarte activă în mişcarea alternativă. Cu un fir de disperare bine ascuns în glas, mi-a spus că a venit, pur şi simplu, ca să se sfătuiască: joacă mult, e implicată în tot felul de "proiecte", dar simte că a început să îmbătrînească (are puţin peste 25 de ani) şi se teme că, încet-încet, va rămîne "pe dinafară"; nefiind angajată nicăieri, cum o să se descurce mai departe? Pe un ton cît am putut de tonic, i-am sugerat să-şi alcătuiască un CV hiper-detaliat, în care să menţioneze absolut tot ce ştie să facă în materie de artă scenică (dans, cînt, pantomimă, mai ştiu eu ce) şi pe care să-l depună apoi... hm, unde?