Alexandru Dobrescu Vestile proaste au inceput sa circule inca de anul trecut. S-a zvonit mai intai ca taranii nu mai au voie sa vanda oua in piete, decat daca le marcheaza cu vreo trei stampile, care sa-i indice cumparatorului locul si timpul ouarii, tipul de hrana administrat gainilor si alte asemenea detalii. De fapt, a fost mai mult decat un zvon, caci "organele" au prins a-i vana pe taranii cu oua in traista, confiscandu-le ca sa-si faca, probabil, o omleta in pauza de pranz. In felul acesta, s-a ajuns ca ouale "de tara", potrivit analizelor de 10 ori mai consistente decat acelea produse pe scara industriala, sa se vanda la preturi de batjocura si pe sub mana, de parca erau de furat.
Pe urma s-a auzit ca ciobanii nu au voie sa-si vanda branza decat "pe plan local", evaluat de remarcabilii nostri specialisti la un cerc cu raza de 30 km de la locul de bastina. Adica intr-un spatiu unde branza de oaie n-are cautare, fiind produsa in aproape fiecare gospodarie.
Dupa sarbatori, a fost lansata ideea ca milenara transhumanta a oilor nu va mai putea fi practicata decat cu ajutorul unor mijloace de transport special amenajate. Ceea ce reprezinta, oricum am privi lucrurile, o aberatie.
Daca mai adaugam pe lista zvonurilor si "povestea porcului", a carui sacrificare de Ignat ar reclama tehnologii de ultima generatie, obligatia defrisarii viilor de soiuri neomologate in spatiul comunitar ori interdictia de a fabrica tuica, constatam ca majoritatea produselor alimentare taranesti par amenintate cu disparitia.
Bineinteles ca aceste "norme", anuntate ca obligatorii, au fost puse, ca sa capete o greutate mai mare, in seama Comunitatii Europene, devenita peste noapte un fel de sperietoare a taranului roman.
Dar, intre timp, s-a aflat, pe aceeasi cale, ca dracul nu e chiar atat de negru, ca la mijloc era o traducere inadecvata si o inter
