Mihai Zamfir este un domn grav şi ceremonios, cu un limbaj ales (nu lipsit de o anumită preţiozitate). Ar putea fi considerat un om de modă veche dacă n-ar fi la curent cu cele mai noi idei din cultură şi dacă n-ar avea un umor irezistibil (cu o predilecţie pentru umorul absurd). Cărţile sale de teorie şi critică literară (Proza poetică românească în secolul al XIX-lea, 1971, Introducere în opera lui Al. Macedonski, 1972, Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian, 1976, Stilistica primului romantism românesc, 1977, Poemul românesc în proză, 1981, Formele liricii portugheze, 1985, Cealaltă faţă a prozei, 1988, Din secolul romantic, 1989, Discursul anilor '90, 1997), romanele (Poveste de iarnă, 1987, Acasă, 1992, Educaţie târzie, vol. I, 1998, vol. II, 1999, Fetiţa, 2003, Se înnoptează. Se lasă ceaţa, 2006), ca şi numeroase alte cărţi (unele scrise în colaborare) îl prezintă ca pe un intelectual umanist sensibil la spiritul vremii şi ca pe un adversar neînduplecat, deşi de o desăvârşită (uneori ostentativă şi provocatoare) eleganţă, al oricărei forme de iraţionalism sau extremism.

Cea mai recentă carte a sa, Jurnal indirect. Scrisori portugheze, este constituită din articole publicate în România literară în perioada 1997-2003 (Mihai Zamfir a predat cursuri, mulţi ani, la Lisabona, iar în perioada 1997-2001a fost Ambasador al României în Portugalia). Noi, cei din redacţie, eram de fiecare dată primii cititori ai acestor texte, care ne captivau prin ardoarea bine supravegheată cu care erau regândite, în spaţiul portughez, problemele societăţii româneşti. S-a înţeles, prin urmare, că volumul nu cuprinde impresii de călătorie (şi nici declaraţii de dragoste, în genul scrisorilor portugheze ale Marianei Alcoforado, deşi, făcând un joc de idei, autorul explică, într-o prefaţă, că şi scrisorile lui sunt scrisori de iubire). Mai trebuie spus că acest vol