"În România nu există religie de stat; statul este neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee", spune articolul 9, capitolul II, din Legea cultelor. Icoanele din şcoli, o problemă atît de discutată în ultimul timp sau, mai corect spus, atît de mediatizată, sunt un atentat la neutralitatea statului? O intervenţie a statului însă, privind această problemă, cerută de petiţia iniţiată de profesorul Emil Moise, este legitimă?

În cadrul unei dezbateri organizate la clubul "Prometheus" pe această temă, Horia-Roman Patapievici, moderatorul discuţiei, vorbea de două tipuri de neutralitate. O neutralitate de tip clasic, care spune că statul nu are dreptul să intervină în opţiunile religiose ale individizilor, şi un nou fel de neutralitate, prin care statul intervine să sprijine un concept de neutralitate considerat laic şi progresist. Cu alte cuvinte, neutralitatea se reglementează prin lege, iar libertatea are reguli clare. Aceasta pare să fie situaţia în cazul icoanelor din şcoli.

Ministerul Învăţămîntului, ca reprezentant al statului, este chemat să reglementeze libertatea religioasă. La aceeaşi conferinţă s-a aflat şi Mihail Hărdău, ministrul Educaţiei, care a spus că statul nu poate interzice icoanele, din simplul motiv că nu el le-a pus acolo. Au fost puse de copii, de părinţi sau de profesori şi a le interzice înseamnă o încălcare a principiului democratic.

Majoritatea le vrea, le are. Corect, am putea zice. Să luăm însă un exemplu absurd. Să presupunem că elevii vor, democratic şi majoritar, să tapeteze sala de curs cu postere cu Marilyn Manson. Se mai aplică principiul democratic? Nu, statului i s-ar cere să intervină, chiar dacă nu-i aparţine scotch-ul cu care au fost lipite posterele. Nu e acelaşi lucru, o să spuneţi. De acord, nu e, dar nu putem ignora paralelismele. Exemplul, chiar vulgar şi forţat, demonstrează că principiu