In anul 2007, Memorialul Sighet, primul memorial al victimelor comunismului din lume, implineste 14 ani de existenta sub egida Consiliului Europei. Tot in 2007, Festivalul International de Poezie de aici implineste 34 de editii.
Cand ajungi la Sighet, trebuie sa fii singur. Si sa fie tacere. Numai asa poti asculta glasul celulelor in care au stat condamnatii pentru "crima de uneltire impotriva ordinii sociale" si "crima de inalta tradare".
Numai asa poti avea senzatia ca, privind Cortegiul sacrificatilor, impresionantul grup statuar al sculptorului Aurel Vlad, realizezi pericolul si agresivitatea suferintei.
Tacerea, intr-o fosta inchisoare de exterminare, este o tacere grea, este o tacere puternica, este o tacere disperata. Asa, imbracat in mantia tacerii, te gandesti, mai intai, la suferinta. Fiindca omul poate trai acest sentiment numit suferinta mai profund decat alte fiinte.
Doar el, omul, este constient de dimensiunea morala a suferintei. In inchisoare, el este obligat sa renunte la sine. Tot timpul suferinta, ca si moartea, de altfel, se poate transforma din posibilitate in realitate traita. La Sighet, dupa cum se stie, realitatea a fost fortata, devenind tragica.
Aici, limbajul durerii a luat forme inimaginabile. Fiecare gest, fiecare semn, fiecare privire, fiecare cuvant avea simbolistica lui. Erau simboluri ale suferintei. Din bucati de lemn sau de panza, din sapun, condamnatii faceau obiecte de cult. Cand nu mai gaseau un strop de cerneala, ei, condamnatii, scriau poezii cu propriul sange. Ca, mai apoi, sa-si contemple propria supravietuire. Cand nu mai aveau nici puterea de a scrie cu propriul sange, scriau in minte zeci, sute de poezii.
Astfel, scriitorii detinuti in inchisorile comuniste isi asumau destinul creator drept o cale spre propria mantuire. Cuvantul are puterea lui.
Prin cuvant, omul vorbeste, dar
