"Doctor de plămâni"

Tata, născut în Râmnic, rămăsese orfan la o vârstă fragedă. Mama mare se recăsătorise după câtva timp cu un bărbat de la ţară, fruntaş al satului, fost primar şi sergent în armată (grad mare pe vremea lui Carol I). Prin urmare, se mută la Pleşeşti. Pentru mine avea să fie bunic vitreg, totuşi singurul bunic, întrucât pe acela din partea mamei nu-l cunoscusem. Tata mare era un om voinic şi înalt, cu două mustăţi stufoase şi cu nasul roşu mai totdeauna, din cauza băuturii. O săptămână bea numai vin, o alta numai ţuică, în cantităţi considerabile. A treia săptămână lua "hapuri de venin", tratându-şi astfel, probabil, o afecţiune hepato-biliară, întreţinută fireşte şi de alcool. Când se îmbăta făcea scandal tuturor, în primul rând părinţilor mei, lăudându-se cu "averea" lui. într-adevăr, stăpânea câteva livezi de pruni şi o pădure de stejari, nu prea întinsă, dar aşa de frumoasă, încât semăna cu un parc. Devenind proprietarul ei, tata prefera să cumpere lemne decât s-o distrugă prin tăiere. (Aveau s-o distrugă comuniştii şi să n-o mai restituie familiei nici până astăzi). Oricât părea de rău şi de antipatic din pricina beţiei (cu noi, nepoţii, se purta afectuos), bunicul îl trimise pe fiul vitreg la liceu, fapt pe care acesta nu l-a uitat niciodată. La vorbele mamei, nu prea măgulitoare pentru socru, tata care suportase acelaşi tratament plin de ofense, o potolea, conchizând: "Aşa este, dar m-a dat la şcoală", un adevărat eveniment pentru un fiu de ţăran în epoca dinaintea Primului Război Mondial.

După ce trecuse de 60 de ani, tata mare îşi comandase un coşciug şi o cruce mare de piatră. Au mai trecut aproape 20 de ani, timp în care coşciugul a devenit iesle pentru vite, iar crucea a rezemat şi ea gardul grădinii făcând parte din peisajul familiar al copilăriei mele, ca treptele casei, ca vişinul de la intrare şi acareturile din fun