În noiembrie anul trecut, pictorul Ioan Gânju ar fi împlinit şaizeci şi patru de ani. N-a apucat să-i împlinească biologic pentru că, la doar şaizeci de ani, vorba lui Sorescu, s-a dus să moară puţin, abuziv şi prematur, aşa cum se întîmplă de fiecare dată cînd dispare cîte un artist care nu a spus totul. Şi cum niciodată artiştii nu spun totul, întotdeauna ei pleacă prin efracţie. Această culpă a ieşirii din lume este şi mai mare în cazul lui Gânju, pentru simplul fapt că el nu doar exista, pur şi simplu, ci era şi o prezenţă a lumii ieşene care devenise, cu timpul, o necesitate profundă şi obligatorie. Un boem angelic şi responsabil în acelaşi timp, o conştiinţă lucidă şi un visător incurabil, un poet al realului şi un fantast neobosit, un judecător sobru şi un sceptic ludic, toate acestea şi încă multe altele coexistau în personalitatea şi în definiţia existenţială a pictorului. Pentru a demonstra încă o dată că moartea devine relativă pe măsură ce creaţia se dovedeşte a fi biruitoare, la Galeria Eleusis din incinta Bibliotecii Universitare Mihai Eminescu, Prof. Emil Stratan, coordonatorul Galeriei şi iniţiatorul unor proiecte artistice şi editoriale unice pînă acum, a organizat, sub semnul celor şaizeci şi patru de ani pe care i-ar fi împlinit pictorul, o mică retropectivă Ioan Gînju, editînd, totodată, şi un album bibliofil cu lucrările acestuia. Cum arată opera lui Gânju, acum cînd ea este încheiată, atît dacă o privim în sine, fără nici un apel la memorie, cît şi dacă pornim de la marea speranţă pe care Ioan Gânju o întrupa încă din anii studenţiei, iată o întrebare inevitabilă pe care microretrospectiva de la Eleusis o lansează implicit. Un răspuns simplu ar fi acela că pictorul şi-a confirmat singularitatea, că opera lui s-a constituit în jurul unei viziuni personale şi că investiţia de speranţă al cărui subiect a fost n-a rămas, finalmente, nerăsplătită. În