Nu îl cunosc pe Aureliu Manea. Nu i-am văzut nici un spectacol. Am refăcut mereu, in absentia, figura acestui artist-personaj. Din fotografii din repetiţii sau de la montările sale, din poveşti, din pasiunea cu care unii, puţini, mi le-au povestit şi continuă să o facă, din, mai ales, scrierile lui - Energiile spectacolului, Spectacole imaginare, Confesiuni - republicate de revista "Teatrul azi" sub titlul El, vizionarul. Aureliu Manea. La fel mi s-a întîmplat, ani şi ani, înainte de '89, cu Brook, Kantor, Strehler, Grotowski, regizorii care m-au sedus din ce citeam despre, din ce mi se spunea despre, din reviste pe care le răsfoiam pe nerăsuflate pe la vreo bibliotecă "străină", unde aveam şi n-aveam acces, unde ne era permis să intrăm şi nu era exclus ca după asta să fim luaţi la ochii. În fine, ştiam ce pun în scenă, ştiam cum văd şi cum simt teatrul, ce relaţie au cu actorii, cu lumea, cu propria lor filosofie şi viaţă, cum citesc un text, mă gîndeam la ei imaginîndu-mi fel şi fel de chipuri, de ipostaze ale lor. După '90, lucrurile s-au mai nuanţat. Ca şi cu Aureliu Manea. Acum cîţiva ani, după primul spectacol cu Hamlet al lui Vlad Mugur de la Cluj, am plecat cu maşina spre Bucureşti. Grupului format din scenografii Lia Manţoc, Andrei Both şi cu mine s-a lipit din mers, aşa cum face mai mereu, imprevizibilul Ion Cocora. Tîrziu mi-am dat seama că, de fapt, pe acest drum am mai avut un pasager: Aureliu Manea. Ore în şir, cu o vervă fantastică, fără să ostenească nici o secundă sau să aibă spaime la curbe luate pe două roţi, Ion Cocora a povestit, ca în transă, nopţile lui cu Manea, discuţiile aiuritoare, felul în care îşi pregătea un spectacol, ce simţea pentru actori, vulnerabilitatea acestui om bîntuit de propria creaţie, de iluzii şi iubiri, de vise, de neînţelegerea cu unii sau alţii. Aproape că juca scene din diferite spectacole. L-am însoţit pe drumul poveş