Gânduri despre I.L. Caragiale

În biblioteca mea volumul care arată cel mai rău, făcut ferfeniţă, este I.L.Caragiale, Momente, Schiţe, Notiţe critice, Bucureşti, Minerva, 1983, ediţia lui Al. Rosetti, Şerban Cioculescu şi Liviu Călin. L-am scos de atâtea ori din raft, am căutat de atâtea ori în el, am pus atâtea semne şi am făcut atâtea sublinieri, l-am luat de atâtea ori cu mine, încât coperta e detaşabilă, iar paginile zboară şi nu se mai aşază bine înapoi. Nu-l pot înlocui, pentru că numai pe acest exemplar sunt însemnările de care am nevoie. Iar a-l da la legat ar fi nepractic: acum mă duc la curs la facultate cu câte un mic "fascicul" sau chiar cu o singură filă din cele 512. Într-un fel, imaginea aceasta ruptă în bucăţele a lui Caragiale e emblematică pentru receptarea lui.

Sunt mulţi oameni care jură pe Caragiale ca pe Biblie, adică îl socotesc un argument de autoritate absolut. Părerea lui e luată ca reper în judecarea omenirii, a omului în variantă românească în orice caz. Uneori fac şi eu parte dintre aceştia şi tocmai de aceea, alteori, încerc să mă detaşez de model şi să-l redescopăr, din portretul primit de-a gata, pe dificilul, pe complexul, pe nu întotdeauna dreptul Caragiale.

Avem pentru Caragiale, ca pentru toţi clasicii, de altfel, un frumos portret-robot la purtător. Nimic nu se mai poate schimba aici. În primul rând, omul, "nenea Iancu": ins între două vârste, apropiat, un fel de rudă simpatică a tuturor, inocent, "băiat bun", la urma urmei un Mitică, ceva mai deştept şi mai scriitor. Iubitor de vorbe şi de prieteni. Plin ochi de umor. În al doilea rând viaţa, evenimentele biografice socotite reprezentative, extrase cu penseta din biografia lui: prieten cu Eminescu, autor dramatic neînţeles de contemporani, junimist, ins a cărui valoare n-a fost recunoscută (refuzat la Premiile Academiei), hărţuit cu procese, astfel încât,