Fără să fie nici ministru, nici diriguitor al vreunei importante instituţii culturale, nici vedetă a micului ecran, Ileana Mălăncioiu e o prezenţă în măsură a pune în umbră o bună parte din rîndul unor asemenea personaje prin conştiinţa d-sale penetrantă, inflexibilă aproape la modul ideal, aşa cum se întîmplă rareori să întîlnim. De unde un aer de izolare, o solitudine gravă a poetei care, cu toate că abordează temele cetăţii, pare a trăi în afara acesteia, într-o durată ce-o învecinează, aşa cum s-a observat, mai curînd cu eroii tragediei antice decît cu contemporanii noştri, de-atîtea ori excesiv prinşi în vălmăşagul prezentului, mai mult ori mai puţin consumaţi de efemerele circumstanţe. Solitudine subliniată de exactitatea rece, chirurgicală cu care efectuează incizii în ţesuturile suferinde ale actualităţii. Concentrată asupra operaţiilor analitice, urmăreşte ţelul etic pe care şi-l propune în principal, cu o fermitate exclusivistă care fără îndoială indispune pe mulţi şi-i înspăimîntă pe cei culpabili care n-au curajul a o provoca la o confruntare deschisă. Această Antigonă a scrisului autohton procedează cu un sistem care-i aşează propoziţiile într-o unică perspectivă, ferindu-le de aleatoriul, de risipa conjuncturală de care dau dovadă destui alţi comentatori. Unitatea de substanţă îi marchează discursul, acordîndu-i o atmosferă, o tărie cu tragic reflex. Semnificativ, multiplele neajunsuri ale vieţii noastre social-politice de după decembrie 1989 apar percepute ca un efect al unui "păcat originar", reprezentat de lovitura de stat care n-a făcut decît să înlocuiască o grupare comunistă cu o alta, revanşardă. Pretinşii "salvatori" din cadrul ultimei aveau o dublă faţă. Pe de-o parte practicau o sinistră demagogie pe fondul sacrificiului tinerilor care stăteau cu pieptul deschis în faţa armelor, pe de alta se băteau în culise pentru scaunele puterii. Ticăloşie