Dumnezeu se uită la noi cu binoclul. Şi iată ce vede, dragă cititorule: Târziu în noapte, în camera plină de cărţi, la masa de lucru, cu un motan în poală şi faţa luminată de ecranul calculatorului, poetul Emil Brumaru chat-uieşte infatigabil cu june poetese, fascinate la gândul că îşi petrec noaptea, fie şi în această manieră postmodernă, cu cel mai nonconformist, neruşinat, teribilisit clasic (hélas) al liricii româneşti. Uneori, după câte o expresie tare, care trebuie să fi produs spasme de plăcere perversă bovaricei sale partenere de dialog, un zâmbet sardonic îi luceşte pe chipul poetului, alteori, luat de valul confesiunii, se scufundă în dulci melancolii, dar cel mai adesea nu face decât să lovească precipitat tastele calculatorului pentru a nu fi năpădit de ploaia de mesaje ale interlocutoarei. Inevitabil, după o vreme, sufletele corespondenţilor ajung să se deschidă şi o devastatoare iubire se înfiripă. Câte interlocutoare, atâtea iubiri, pentru că în spaţiul virtual necazurile fiziologice dispar, aspectul fizic trece pe planul doi, singurele elemente care contează sunt inteligenţa şi sufletul. Or, într-o dispută cu inteligenţa şi sufletul pe masă, ce femeie i-ar putea rezista unui satir (atât de vulnerabil, totuşi) al vorbelor cum este Emil Brumaru, combinaţie delirantă de inocenţă şi perversitate. La rândul său, poetul are nevoie ca de aer de aceste iubiri virtuale. Pentru a crea, sufletul său trebuie să fie veşnic îndrăgostit, deoarece Emil Brumaru este, dincolo de stilistica sa macho, un mare sentimental. Publicistica lui Emil Brumaru este o prelungire cu alte mijloace a liricii sale. Poate fi interpretată ca un companion de drum pentru cititor, capabil să deschidă uşile secrete ale creaţiei şi să producă revelaţii legate de specificitatea unui univers poetic şocant, mai ales din perspectiva spiritelor excesiv de pudibonde sau foarte superficiale. Privit