Pana la 1 ianuarie 2007, am avut multa treaba: trebuia sa convingem Europa ca meritam sa facem parte din lumea civilizata, de unde fusesem alungati de tavalugul rosu, "eliberator", în urma cu 50 de ani. Dar pentru asta, în afara de respectarea unor reguli de comportament impuse, pe care le stiusem candva, dar le uitasem, mai aveam de îndeplinit o sarcina de onoare, neimpusa, dar stringenta si cu valoare de ablutiune, pentru a ne desparti definitiv de cel mai dureros episod al istoriei noastre: condamnarea comunismului, ca regim ilegitim si criminal. Sarcina curajoasa si riscanta politic si-a asumat-o, pe 18 decembrie 2006, presedintele Traian Basescu si ea a fost adusa la bun sfarsit, în Parlamentul României, unde, în vazul întregii lumi, s-a desfasurat un spectacol degradant si infam al boicotarii prin fluieraturi si insulte incalificabile la adresa sefului statului, spectacol regizat de chiar sustinatorii ferventi ai defunctului sistem si pus în practica, sub privirile amuzate ale social-democratilor, de "alesii poporului", membri "onorabili" ai PRM, ajutati de un grup de 200 de patrioti "anonimi" si "indignati", simpatizanti de ocazie ai nobilei cauze, care agitau cartonase rosii, ca niste ocupanti de peluza fotbalistica. Principalii dusmani si destinatari ai protestelor zgomotoase erau, în afara presedintelui, cativa reprezentanti de seama ai intelectualitatii, prezenti la ceremonie, nume de rezonanta culturala, precum Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Plesu, Mircea Mihaes, aceiasi care, împreuna cu o mare parte a societatii civile, militasera pentru demersul condamnarii comunismului. In fapt, a avut loc atunci o confiscare a forului legislativ de un comando huliganic, în frunte cu apostolul Cinei Crestine (vicepresedinte al Senatului!), care, patruns de cele mai religioase si înaltatoare sentimente, dadea buzna în balcoanele aulei, proferand inju