Copile mi-a mai spus, zăcînd
într-una din ultimele lui nopţi,
"o viaţă întreagă dăm ocol, unei amînări
ce pesemne ne-a adus şi ne aţine aici...
...dacă mi-ar fi fost dat să aleg o vreme ori alta,
m-ar fi lovit o neînchipuită lehamite, oricare
ar fi fost epoca... poate doar timpul fără de vreme
al unei insule... înainte de-a se arăta la orizont corăbiile lor...
lumea schimbătoare?"... surîse anevoie,
"cu adevărat ne schimbăm doar aici..."
şi-şi atinse cu mîna-i slăbită sternul, "însă mulţi
sunt orbi şi mai ales surzi... unde eu
mă clătinam de nezărire...năpîrca, rar muşcă o alta...
muşcă, doar îngrozită de năpîrca din om...
am mai fi altfel aici... vorbindu-ţi...
...încotro mă voi stinge?"
îşi trase cu greu răsuflarea, apoi cu o mirare de copil
mai murmură abia auzit, "oare de ce sunt atît de
asemănătoare
ţărăncile de pretutindeni şi oricînd?... roagă-te...
...roagă-te pentru mine...
Ancore
mă gîndesc la toţi prietenii mei
morţi înainte de vreme, la cei
ce lent se distrug, nu
prin aducere-aminte, nici prin închipuire, ei
ocolindu-se mereu prin
definiţii ale singurătăţii, mă gîndesc
la ei, prin cei rămaşi
atît de străini, încît între noi
numărul uşilor capitonate
sporeşte fără de încetare
să-i lăsăm însă împreună. nu despre ei este vorba
acum, şi vezi?
deodată e atît de tîrziu, încît
rîul e o prelungire a neliniştii printre
alinierile trunchiurilor, acest doliu mărturisit
al primăverii în afara aşezărilor
singurele ancore nedesprinse
ale iernii din noi, acum cînd las în urmă viaductul
