Discursul preşedintelui rus ţinut la München n-ar fi trebuit să fie o surpriză: la orice criză de pe glob ne-am referi, vom constata că poziţia Rusiei e alta decît cea a Statelor Unite şi a eventualilor săi aliaţi. Orientul Apropiat, Iran, Irak, Coreea de Nord, Kosovo, oricare altă evocare a unei situaţii conflictuale pe cale de a se naşte sau de a se stinge dă naştere unor declaraţii care exprimă divergenţe, presupunînd fie aprovizionarea concretă cu arme, fie blocarea votului în Consiliul de Securitate. Peripeţiile contractelor de vînzare ale petrolului şi gazelor naturale, afacerea Litvinenko, rejudecarea lui Hodorkovski, presiunile asupra fostelor republici sovietice exprimă o nouă realitate a relaţiilor internaţionale: cînd la München preşedintele Putin critică într-un limbaj lipsit de orice ambiguitate puterea exersată de Statele Unite ("Sîntem martorii întrebuinţării unei hiper-forţe neîngrădite în relaţiile internaţionale - forţa militară (...) - dintr-un singur centru de putere, un singur centru de forţă, un singur centru de decizie, o lume a unui singur stăpîn şi a unui singur suveran"), el nu-i apără pe cei eventual nedreptăţiţi de această putere, ci cere pentru Rusia aceleaşi drepturi de a folosi forţa.

În pragul retragerii de la Kremlin (dar va fi oare o retragere?), Putin vrea să consolideze noua poziţie de putere a ţării sale: preţul materiilor prime, preluarea unor bunuri privatizate pe vremea lui Elţin, recentralizarea puterii administrative, neutralizarea partidelor şi a presei de opoziţie au permis ieşirea din criza economică, însoţită de o vizibilă restrîngere a drepturilor politice. Popularitatea lui Putin este o cifră constantă care depăşeşte 60%: după anii Elţin - criză internă şi umilinţă externă - pare că se recîştigă ceva din vechiul lustru al imperiului. Democratizarea Rusiei a fost o operaţie ratată, condiţiile privatizării, f