Dintre genurile literare frecventate şi ilustrate în perioada postbelică, cel dramatic a fost cel mai expus foarfecelor cenzurii, întrucât textul de teatru - spre deosebire de toate celelalte - are corespondentul spectacolului, iar aceasta însemna un potenţial subversiv ridicat. Regimul nu putea tolera ca un public compact, format din sute de spectatori adunaţi laolaltă, să primească de pe scenele teatrelor adevăruri neconvenabile politicii oficiale. Travestiul artistic, deghizarea ficţională sporeau, nu micşorau riscurile, căci arta veritabilă are impactul ei, sesizant şi pe termen lung. Astfel că presiunea sistemului asupra teatrului românesc contemporan a fost considerabilă şi constantă, menţinerea ei determinând două tipuri majore de texte (şi spectacole) dramatice. Într-o primă categorie, piesele aşa-zis realiste, în fapt adaptate cerinţelor şi discursurilor false ale regimului şi ale conducătorilor săi: războindu-se, cu un curaj de duzină, cu "excrescenţele" comunismului (birocratul X, înşelătorul Y, falsul comunist Z), acestea pledau cu ardoare, în fond şi în expresie, pentru frumuseţea indescriptibilă a lumii noi.

Dacă numele autorilor compromişi prin asemenea producţii (Mihail Davidoglu, Al. Mirodan, Al. Voitin, Aurel Baranga, Paul Everac) nu ne mai spun astăzi nimic, estetic vorbind, este tocmai datorită caracterului voit şi apăsat conjunctural al textelor, absenţei unui cadru simbolic mai larg. Pe acesta din urmă îl găsim în piesele din a doua categorie, care, reacţionând divers la impostura dominantă în epocă, îşi configurează un spaţiu artistic autonom, suficient de elastic pentru a încăpea în el temele şi obsesiile unor autori adevăraţi. La Teodor Mazilu, Ion Băieşu, Marin Sorescu sau D.R. Popescu, lumea exterioară se răsfrânge într-un set de oglinzi personale, din al căror joc subtil ies luminile şi penumbrele fiecărei piese în parte. Ion Băieşu