Problema introducerii scrutinului uninominal este scoasă de la naftalină, de către politicienii români, cu precădere în momentele preelectorale. Oamenii sunt amăgiţi - deliberat sau din Problema introducerii scrutinului uninominal este scoasă de la naftalină, de către politicienii români, cu precădere în momentele preelectorale. Oamenii sunt amăgiţi - deliberat sau din lipsă de informaţii - că vor putea trimite în parlament pe cine vor ei. De aici pleacă o serie interminabilă de discuţii, fără niciun efect practic, asupra celor care ne-ar putea reprezenta cândva în forurile legiuitoare ale ţării. Adversarii acestui tip de vot - care, paradoxal, sunt mai mereu alţii, în funcţie de interesele conjuncturale - susţin că ne vom trezi cu un parlament plin de fotbalişti, actori şi vedete pop. Motivul invocat este că aceştia au imaginea şi banii necesari pentru campaniile electorale individuale. În realitate însă, tot partidele vor hotărî ce candidaturi sprijină. Mai mult, specialiştii în drept constituţional expli-că faptul că românii îşi doresc să aibă un cuvânt de spus asupra celor care ajung în postura de candidaţi. Acest lucru nu se poate întâmpla decât printr-o reformă profundă la nivelul formaţiunilor politice româneşti. În 2004, social-democraţii conduşi, la vremea aceea, de Adrian Năstase au încercat să organizeze alegeri interne, pentru a peria listele electorale de aşa-zişii baroni locali. Demersul s-a dovedit un eşec, întrucât "cărţile" se făceau în teritoriu, liderii filialelor dând "îndrumări" în privinţa persoanelor care trebuiau să iasă pe poziţii eligibile.

De atunci şi până în prezent, mentalitatea "şefilor de judeţ" nu s-a schimbat, indiferent de partidul din care fac parte. Dovada o constituie racolările de aleşi locali din zona opoziţiei, o practică familiară atât PSD, cât şi actualei puteri. Criteriile de promovare în cadrul partidelor sunt anul