De aproape 20 de ani, invatamintul romanesc se "reformeaza" radical. Vorba vine… Totul e fluid si nimeni nu mai pricepe nimic (in afara dnei Camelia Gavrila). Se modifica formele, dar fondul ramine, vai, mereu acelasi. Orice reforma a scolii are un scop simplu: sa mobileze mintea elevului cu deprinderi de lucru si cunostinte, sa-i ofere mijloace pentru a se "realiza" in viata, cum se spune. Pina in ceasul de fata, nu s-a petrecut acest lucru. Si nu s-a petrecut dintr-o pricina evidenta (pe care doar orbii nu o vad). Care va fi fiind aceasta? In opinia mea, pricina esecului sta in obsesia formelor. Primim, fiindca sintem si obligati, "forme europene", "sisteme moderne de invatamint", "idealuri pedagogice". Ne sincronizam cu Europa. Si incercam, fara entuziasm, sa adaptam aceste forme "fondului" stramosesc. Din coliziunea energica a formei cu fondul rezulta haosul actual. In loc de reforma, avem stagnare. In locul unor copii isteti si cititi, avem conformisti si ignoranti. In loc de oameni liberi si gata sa-si asume riscuri, avem copii pasivi si dependenti inca de parinti. Modificam ciclurile de invatamint (liceul, ca si universitatea se reduc, iata, la trei ani), dar nu facem nimic pentru a indrepta relatia catastrofala dintre parinte si copil, dintre copil si profesor. Asta nu mai tine de forma, tine chiar de fond.
Cind ajunge la Universitate, pe baza unui nenorocit de dosar, care nu spune nimic cu privire la aptitudinile lui reale, junele nu numai ca e complet dezorientat, nu numai ca nu stie limpede ce vrea, dar e inca sub puternica tutela a parintilor. E un timid si un stipendiat! El nu da la Universitate pentru a se pregati pentru ceva anume, dar pentru a "fenta" inca trei ani dintr-o viata si asa scurta (filosofic vorbind). La finele celor trei ani de studii aproximative (si nu europene), daca-l intrebi ce proiecte are, iti raspunde ezitant ca s-a orientat
