Nunta licuricilor.
Nu stiu cum a fost la altii, dar la mine prima dragoste s-a transformat intr-o mare iubire. Prea mare, ca sa scriu despre ea. Mi-aduc aminte de vorbele unui prieten care spunea ca rugaciunea si dragostea trebuie sa ramana niste lucruri de taina ale fiecaruia, ca despre ele... nu se vorbeste. Vorbele nu fac decat sa risipeasca mirajul acela unic, tesut din iubire.
Pot sa va spun doar ca povestea aceasta va sta mereu sub semnul magic al unei nopti in care, mergand pe jos spre un sat din varful muntelui, am intalnit o nunta, o nunta ciudata si misterioasa, o nunta a licuricilor. Dealuri intregi erau pline cu sute si mii de luminite care palpaiau sincopat in noaptea calda de vara, chemandu-se unele pe altele, prin cine stie ce semne stranii. Ghicindu-se si alegandu-se, ca-ntr-un dans pentru initiati, dupa legi misterioase. Nu mai vazusem niciodata asa ceva. Dealurile parca luasera foc si ne-am oprit tacuti, muti de uimire, tinandu-ne de mana sub cerul in care alte lumini le raspundeau celor de jos, coborand ca un val peste noi. Asa a inceput prima mea dragoste.
E grea povara marturisirilor, de aceea voi povesti altceva, o intamplare petrecuta demult, in copilarie, un soi de presimtire matasoasa si diafana a ceea ce avea sa insemne iubirea de mai tarziu...
Aveam doar cativa ani, dar imi amintesc si acum, cu precizie, graba cu care-mi legam funda albastra in par, atunci cand auzeam dimineata clopotelul pe care-l purta tapul Vilmos, anuntand ca, in curand, Feri caprarul avea sa treaca cu turma lui pe ulita noastra. Doamne, ce-mi placea Feri! Era liber, facea toata ziua ce voia, nu se ducea la scoala, iar in ochii lui cenusii, care n-aveau astampar, vedeam obraznicie si indiferenta fata de toti. Nu stiu cat a fost Feri de impresionat de funda mea albastra si de sortul cu fodore pe care mi-l puneam in mare viteza cand fugeam
