Nu stiu nici azi ce sens exact as putea sa dau afirmatiei lui Otto von Bismark, lansata cam in vremea in care Carol I primea sa fie domnul principatelor române: „Românii nu sunt o natiune, sunt o profesie“. Era o ironie, desigur, dar ce voia sa sugereze prin ea „cancelarul de fier“? Ca nu eram, inca, o natiune cristalizata? Sau ca nu ne credea capabili sa inchegam una, intrucât, potrivit informatiilor de care dispunea el in acel moment, nu ne lega nimic temeinic? Dictionarele ne asigura ca „unitatea de limba, de teritoriu si de mentalitate“ e de ajuns pentru a vorbi despre „o natiune“. Dupa parerea mea, e nevoie de mai mult decât atât. Nu cred ca se poate vorbi serios despre „o natiune“ in absenta unui ideal comun care sa-i solidarizeze pe cetatenii unei tari dincolo de interesele egoiste. Care, fara indoiala, sunt si ele firesti! Nici macar in „Utopia“ lui Thomas Morus nu lipsesc. Dar despre ce ideal comun care sa ne solidarizeze azi pe toti, atât pe suporterii lui Traian Basescu, cât si pe cei care au sentimente contrare, am putea vorbi azi? Integrarea in Uniunea Europeana? Sa fim seriosi. Cine mai vorbeste de ea de la 1 ianuarie 2007? Binele public? In teorie, da. Dar cine ar putea demonstra ca „interesul national“ e vazut, azi, in acelasi fel si de d-l Becali si de cei care au relatii mai vagi cu Dumnezeu? Adevarul e ca prima privatizare care s-a facut in România dupa decembrie '89 a fost, cum am mai spus-o, am impresia, „privatizarea interesului national“. E suficient sa ne uitam la spectacolul cacofonic, jucat azi pe scena politica, pentru a ne lamuri ca „interesul national“ arata in „democratia“ noastra asemenea unui vas spart. Recentul mesaj rostit in parlament de presedintele Basescu a ilustrat cu prisosinta acest fapt. In loc sa relaxeze, cât de cât, tensiunile, el a turnat si mai mult gaz peste foc. Conflictul dintre Palatul Cotroceni si Palatul Victoria a