O intrebare pe care am pus-o acum cateva saptamani la una din conferintele de presa ale lui Emil Boc, organizata dupa aparitia probelor din cazul "Gazeta", s-a transformat, intre timp, intr-un adevarat mit. O intrebare mai dura, pusa de un ziarist, a luat in mintea altor ziaristi forma unei "intrebari cu final anuntat", mai apoi a unei afirmatii.
si, in final, s-a metamorfozat in subiect de gadilat orgoliul ranit al politicianului mentionat. De la "nu va ganditi sa va dati demisia?" s-a ajuns la "dati-va demisia!".
Rand pe rand, s-au trezit fecioare-de-presa inrosite pana in varful nasului de nesimtirea intrebarii. Intamplator sau nu, asa cum statul comunist era obisnuit sa primeasca scrisorile si infierarile pentru "dusmanii poporului" de la "oameni de bine", in acest caz mai multi ziaristi de bine au sarit repede sa panseze onoarea "nerepelata" a unui politician care imparte, printre altele, bani publici pentru publicitate. Fara licitatie.
Recent, la Arad, un alt ziarist s-a trezit intr-o dimineata cu postul restructurat si toata lumea s-a chinuit sa-l convinga ca nu din cauza faptului ca a scris mai multe materiale despre neregulile unor afaceri ale primarului, fin cu presedintele Traian Basescu.
Evident, aceste doua cazuri nu pot duce la o generalizare, insa pot suscita anumite discutii. Cand si in ce conditii se transforma o parte a presei in prietenul de nadejde al oricarui politician?
Cum se face ca din regula jurnalistica "intrebarile proaste sunt intrebarile care nu se pun", o parte a mass-mediei locale a inteles ca intrebarile proaste sunt cele care afecteaza orgoliul unor politicieni sau oameni de afaceri? si, la sfarsit, cum se face ca tipetele cele mai mari vin tocmai de la acei oameni pe care nu ii vezi niciodata pe "campul muncii"?
Am observat ca Revolutia din 1989, subiect pe care putini ziaristi l-au abordat vreodata in
