Multi politicieni romani dar si reprezentanti marcanti ai societatii civile dupa 1990 au vorbit despre „normalitate” sau „intrarea in normalitate”. Cu totii se refereau la ceea ce ar fi trebuit sa se intample in societatea romaneasca iesita din comunism si in fapt nu s-a intamplat in atatea si atatea cazuri.
Recunosc ca nu ma numar printre cei care des au utilizat sintagma „a intra in normalitate” atunci cand ma raportam la unele evenimente mai recente sau petrecute cu ani in urma, atat in Maramures, cat si la nivel national.
Des m-am intrebat ce ar insemna aceasta in esenta si mai ales de ce societatea noastra, romanii in general, nu au raspuns „corespunzator”, mai simplu spus, asa cum ar fi fost normal in cazurile discutate. Dupa evenimentele din decembrie 1989 si valul de simpatie generala la nivel international, in Romania s-au petrecut nenumarate lucruri ce nu tineau de normalitate.
Toate fostele tari comuniste s-au indreptat in mars fortat spre vest (occident). Romania condusa de oameni formati de Moscova s-a uitat spre „est” si a ramas pe loc. De ce? Era normal? Parintii si copiii, neamuri si prieteni s-au trezit peste noapte despartiti aproape iremediabil prin modul de raportare la evenimentele care marcau trecerea la democratie.
Era normal? Daca indrazneai sa profiti de libertatea de exprimare castigata si intr-un loc public iti manifestai simpatia fata de vreun partid politic istoric (sau oricine altcineva decat conducatorii FSN) puteai fi chiar linsat sau oricum simteai pe propria-ti piele oprobiul public.
Era normal? Inainte de 1989, romani si maghiari am convietuit impreuna fara probleme; dupa 1989 repede am realizat ca nu putem trai impreuna si am facut o sperietoare din povestea cu „ungurii” si „sfartecarea tarii”.
E
