Cand crezi ca stii tot ce merita sa stii despre un om, poti sa fii sigur ca mai exista inca lucruri care iti raman pe vecie necunoscute.Cand crezi ca stii tot ce merita sa stii despre un om, poti sa fii sigur ca mai exista inca lucruri care iti raman pe vecie necunoscute.
Si nu lucruri, in sine, importante, ci importante prin repetitie, prin acumulare, prin intelesul pe care li-l dau timpul care trece. Ziaristul Leon Kalustian, fie-i memoria binecuvantata, a refuzat, dupa ce a iesit din inchisoare, sa mai mearga prin Bucuresti altfel decat cu masina cui se oferea sa-l scoata din casa. Cu tramvaiul, cu autobuzul ori cu troleibuzul n-a mai calatorit niciodata. Kalustian refuza sa mai aiba de-a face cu necunoscuti, cu masele largi, cu alte persoane decat cu acelea, foarte putine, pe care le agrea.
Era un mod de a se izola, de a-si culpabiliza contemporanii pentru ingratitudinea cu care ii intorsesera multele sale faceri de bine. Cand credeai ca i-ai descoperit si ultima mare excentricitate de senior, descopereai la batranul gazetar alta si mai mare. De exemplu, ca - desi nu i l-ar fi publicat nimeni - isi scria zilnic editorialul, exact ca inainte de razboi si inainte de a fi bagat de bolsevici in temniti. Si ca, dupa ce-si exprima doua ceasuri in scris opiniile despre tot ce se petrecea in Romania acelor decenii de dupa 1950, fereca articolul, fara sa i-l dea nimanui la citit, intr-o lada cu mii de astfel de editoriale nascute moarte.
Un amic in etate, despre care gandeam ca stiu tot ce insemnase ceva in lunga sa existenta, mi-a marturisit, venind cu troleul la o serbare cu artisti, ca era pentru prima oara, din 1965, cand se deplasa altfel decat cu automobilul sau sau al ministerului de unde se pensionase. Nu era o excentricitate cu substrat ideologic, ca la Kalustian, ci consecinta faptului ca, fiind el un tata al motoarelor, motoarele statului
