Vremurile vitrege ale realismului socialist, desi convenabile – aparent – pentru Maria Banus, au supus-o constant la presiunea acomodarii, urmarita tot mai insistent de sentimentul instalarii unui hiatus intre probitatea angajamentului politic si idealul autenticitatii artistice. Incepuse sa descifreze rosturile lumii in epoca de ascensiune a fascismului. Tinara, plina de sperante, a fost lezata, impreuna cu toata familia, de legislatia discriminarilor rasiale.
Confruntata cu supliciile segregatiei, impinse la exterminari fizice de catre legionari, a crezut ca intuieste un drum al salvarii alaturi de prieteni intrati in legatura cu cercuri de orientare marxista, gata sa jure pe instaurarea dreptatii prin rasturnarea fragilei stabilitati democratice si eliminarea concomitenta a comoditatilor si complacerii in confortul mentalitatilor burgheze. Inainte de a realiza rivnitul acord teoretic, a consimtit sa sprijine, practic, miscarea comunista subterana. Nu putin a contat admiratia contractata, anterior, pentru cartile lui Malraux: Cuceritorii, Conditia umana, Vremea dispretului, cum probeaza referinte din Jurnal, din a doua jumatate a anilor ’30. De la francez s-a ales cu un dram de rezerva fata de excesele fanatice ale activismului naucit de narcoticul utopiei.
Numai ca nu ajunge avertismentul livresc. Trebuia sa se izbeasca singura de pragul iluziilor ca sa se trezeasca la realitatea dura a incompatibilitatii dintre amagitoarele promisiuni programatice si cursul imediat al raporturilor cu puterea. Retorica fondatorilor doctrinari se dovedea doar un instrument de inselare a oamenilor, de invrajbire a relatiilor in societate, de prigoana si haituire a tuturor celor ce indrazneau sa gindeasca liber, dati peste noapte in seama politiei politice, decretati dusmani, impinsi spre dezastru si pieire. Pe cind ii ajuta pe ilegalisti, urzise planuri de
