Subsemnatul, nascut, acum 48 de ani, in Romania subjugata si satul de propunerea de a continua tot asa, imi recunosc faptele. Sint sluga lui Basescu Traian, de profesie Presedinte si de vocatie cosmar al oligarhiei. Ce ma indeamna sa ii sarut papucii - pozitia in care m-a surprins ieri un editorial al lui Doru Buscu, refuzat mai intii, din pudoare, de „Romania Mare“? Nimic.
Postul de ambasador? Despre asta, mai jos. Mult mai jos. Pot spune, mai intii, ce ma ingrozeste: viitorul unei Romanii polarizate pina la apogeul cheremului, plina de ranguri si rara la drepturi. Persoana lui Basescu ma intereseaza putin. Procesul istoric: enorm.
Mi s-a parut fundamental sa scriu despre lumea spre care trecem. Altfel, as fi simtit ca imi tradez parintii si ca imi inec nepotii in piscina vilei cladite intre doua editoriale tactice. Mi s-a parut vital sa scriu ce cred, alaturi de atitia oameni, tinuti, acum, de un cordon solid de corifei democrati, departe de urna de vot.
Scriu, incurajat de exemplul celor ce nu dau doi bani pe obiectivitatea simulata (Lazescu, Pora, Trandafir, Cornea, Fati, Pippidi si alti militanti anti-fanarioti). Sintem putini? Problema e, intr-adevar, numarul. Al vostru. Al ziaristilor plimbati in lesa, de la o televiziune la alta, de Vintu, Patriciu, Sirbu si Voiculescu. Si eu lucrez la Vintu.
Metoda: el are nevoie de papusi in vitrina, eu am de platit o chirie. Eu scriu, el nu se baga. La ziar. In rest, metoda nu se aplica. Ce-ar fi ca Vintu&Co sa-si vada de bani si sa lase lumea sa judece cu capul ei, in loc sa o tina, din scurt, cu televiziunile? Nu pot face bani fara imperii media? Oare de ce?
Cultul lui Basescu nu e ilegal si nu e cult. E campania pentru normalitatea de stat. Presedintele insusi o slujeste, abrupt si legal. Uneori rastit, alteori slabit de greseli vechi, neonorante. Insa vizibil
