Orice filolog încercat v-ar recomanda fără să stea pe gânduri o carte cum e cea a Ioanei Bot: Sensuri ale perfecţiunii. Şi - de dragul adevărului - orice critic lucid pus în faţa acestui studiu ar trebui să redevină, pentru câteva clipe măcar, un asemenea filolog. Să-şi lase, adică, deoparte orgoliul celui care le ştie pe toate şi mai ales care le-a citit pe toate şi să se pregătească pentru o lectură cu creionul în mână. Întâi şi-ntâi pentru că avem de-a face cu o lucrare foarte bine documentată asupra unui domeniu de nişă (dar imposibil de ocolit): literatura cu formă fixă. Practic, în afara unor clasificări didactice care operează strict cu diferenţieri atomiste şi excesiv formale, nu avem o idee generală prea limpede asupra rosturilor unor specii ca - de pildă - sonetul ori gazelul. Apoi pentru că e cel puţin reconfortant stilistic să parcurgi atent un volum întemeiat pe o cercetare adusă la zi şi pe o argumentaţie întotdeauna corect instrumentată. Iată o pasăre rară în peisajul editorial românesc, suprasaturat de o varietate recentă a eseisticii din ce în ce mai lejeră terminologic şi mai inutil combativă. În al treilea rând, pentru că bibliografiile - provenite cu precădere din spaţiul cultural italian - pur şi simplu pun în circulaţie alte nume decât cele devenite, la noi, adevărate obiecte de veneraţie, alte direcţii de interes decât acelea structuraliste sau postmoderniste şi alte modalităţi de raportare decât neîntârziata adeziune.

În fine, din toate aceste motive, Sensuri ale perfecţiunii este - din principiu chiar - o carte binevenită. Că va fi totodată şi bine citită, ne-o dovedeşte faptul banal că argumentele anterioare nu sunt în nici un fel disimulate de autoarea studiului. Ioana Bot îşi formulează cu claritate ideile şi le promovează cu tot atâta claritate. Iar o asemenea revizuire sau reîmprospătare a unui concept ţine în bună măsură de un tip