Viaţa Românească a fost readusă la viaţă! Pare un joc de cuvinte facil, dar acesta e adevărul: muribunda Viaţa Românească a fost resuscitată. Instalarea lui Nicolae Prelipceanu la conducerea publicaţiei s-a dovedit a fi o mişcare inspirată. În plus, revista are acum şi un secretar general de redacţie bine ales: Marian Drăghici. Viaţa Românească a fost, încă de la înfiinţarea ei, în 1906, la Iaşi, din iniţiativa lui Garabet Ibrăileanu, o bătrână doamnă a presei culturale româneşti. Un anumit aer de vetusteţe îi stătea bine. În timpul lui Dej însă a fost obligată să se prostitueze, iar în timpul lui Ceauşescu a trebuit să ducă o existenţă ştearsă (tocmai ca să fie lăsată cât mai mult în pace). După 1989 nu a renăscut, ca atâtea alte instituţii, ci, surpriză neplăcută, a devenit tot mai amatoristică şi plicticoasă, coborând chiar ca valoare sub nivelul celei din 1989.

Numărul dublu 11-12/ 2007, apărut recent (oare când se va ajunge la o punere de acord a apariţiilor cu calendarul?), reprezintă un succes şi poate fi considerat momentul relansării aceste reviste respectate, de a cărei degradare ne simţeam cu toţii vinovaţi într-un mod difuz. În cuprinsul său, bogat, de o diversitate bine organizată, figurează texte dintre acelea care merită decupate şi păstrate. Fiind multe la număr, mai practic ar fi să păstrăm, în bibliotecă, revista cu totul. Nicolae Prelipceanu nu are acea morgă de editorialist sentenţios pe care o au alţi redactori-şefi, ci atitudinea unui amfitrion atent cu cititorii. Editorialul său din acest număr, Scriitori şi colaboratori, este de fapt o prefaţă la dezbaterea Colaboraţionism şi literatură la care participă Al. George (Colaboraţionism?), Gheorghe Grigurcu (O faţă a "democraţiei originale"), Dumitru Radu Popa (Curat murdar), Mihai Zamfir (Collabo), Dan Lungu (Literatură şi colaboraţionism), Vitalie Ciobanu (Scriitorul român şi "etiologia" ră