Să fi fost prin clasa a II-a sau a III-a, când, la un moment dat, câţiva băieţi din clasa noastră - B-ul - au descoperit cuvintele "cu prostii". Intrau aici, de-a valma, cuvinte scrise pe zidurile veceurilor publice, de unde, probabil, colegii noştri le şi preluaseră şi nevoi naturale din acelaşi loc. Mai întâi le-au rostit răspicat prin pauze, între ei, ca şi cum ar fi repetat lecţii într-o limbă străină, cu o anumită mândrie că au învăţat-o bine, dar curând acest lucru n-a mai fost amuzant, devenise chiar plictisitor. Unul dintre ei, poate Măhălceanu Ionel, poate Mănoiu Bogdan sau Dan }uţurea, nu-mi mai aduc aminte, a descoperit în acel moment de impas că jocul redevine frumos dacă rosteşti aceste cuvinte în public, cu asistenţă adultă. Şi-ntr-o zi, când bunica lui a venit să-l ia de la şcoală, băiatul a început, în prezenţa ei şi a unor mame şi taţi aflaţi întâmplător prin preajmă, să-şi declame poezia nou învăţată şi nerecomandată de programă. Primul cuvânt rostit, care-o fi fost, a creat o anume rumoare şi stânjeneală în audienţă, dar şi zâmbete îngăduitoare de tip sancta simplicitas, nu ştie, sărăcuţul, ce face. Atât i-a trebuit bravului nostru coleg - poate totuşi era Dan. Văzând că a obţinut efectul scontat, bucuros că reuşeşte să şocheze, a început să spună unul după altul - dozându-şi savant tăcerile intermediare, după care bunica lui trebuie că spera, biata, că tirul s-a epuizat - toate cuvintele "cu prostii" din rezervă. Nu-mi aduc deloc aminte cum s-a sfârşit episodul şi dacă băiatul a încasat-o pentru asta. Nu cred totuşi, pentru că faţa lui mi-a rămas în minte veselă şi fără umbră de conştiinţă a referentului, cum se zice în teoria literară, mai precis a funcţiei referenţiale a limbajului, după Jakobson. Curând după această etapă a, să zicem, evoluţiei lor fireşti, a experimentării şi a lărgirii orizontului, băieţii din clasă au trecut la altceva: în p