Debutând în critica literară de foarte tânăr, Lucian Raicu a fost obligat să o practice într-un context (cel al "obsedantului deceniu") deloc propice afirmării şi manifestării personalităţii. Recenziile şi cronicile de început au, în pofida semnelor unei vocaţii reale, un aer al timpului care, ca şi în cazul altor creatori, le atenuează individualitatea, le impune prea adesea temele şi tonul. Poate conştient de acest fapt, criticul nu şi le va strânge - cum se procedează frecvent - între coperţile unui volum cu care să debuteze, preferând calea mai anevoioasă a unui eseu monografic, Liviu Rebreanu (1967), ce aduce un suflu nou într-o exegeză aflată, la acea dată, într-un evident impas interpretativ. Imaginii tipizate a unui Rebreanu "elementar", "nerafinat, aproape incult" i se aduc corecţii valide, întemeiate pe text, după cum teza realismului "de factură moderată, satisfăcut de înregistrarea aspectelor vizibile ale lumii" (un realism, aşadar, plat şi suficient sieşi) e amendată, cu argumente puternice. Nu însă prin negaţie totală, printr-o răsturnare a evidenţelor, ci printr-o supraetajare interpretativă care, păstrând achiziţiile vechii imagini (Rebreanu - realistul canonic), le depăşeşte semnificativ, printr-un element de noutate: privirea scriitorului trece mult dincolo de crusta realităţii, spre "tainele vieţii". În Răscoala, de pildă, "conştiinţa romancierului este complicată, spiritul său descoperă îndărătul faptelor un subton, o sugestie a suferinţei omeneşti împinse la limită. Inefabilul cărţii stă tocmai în această capacitate de a purifica ceea ce este brutal şi de a descoperi aspectul misterios al unor lucruri prea evidente".

Această frază "descriptivă" dinspre finalul solidei monografii anunţă un program al criticii lui Lucian Raicu, aşa cum se va aşeza ea, pe parcursul deceniilor următoare, indiferent de temă şi de autorul luat în discuţie. Refuzâ