La începutul anilor â90, programul de week-end al multora dintre noi era condiţionat de orele de difuzare a unor seriale ca Dallas, Moştenirea familiei Guldenburg sau Sclava Isaura. "Învăţam" cu toţii rolul de telespectator, implicîndu-ne afectiv, la un mod decent, căci pe atunci eram departe de a fi ceea ce americanii numesc couch potato. Fără isterii, fără fun-club-uri, fără să avem habar ce-i ăla rating. Dar şi fără să avem la ce să ne raportăm.
De la import, la export
Posturile româneşti au început să producă seriale autohtone zece ani mai tîrziu. Mult timp nu a existat nici o "strategie" în acest sens. Pe mulţi i-a speriat investiţia. Era mult mai sigur să cumperi la kilogram seriale care prin anii â80 făceau furori în Occident şi după care publicul român tînjea, căci deja se informase pe şest de prin "revistele străine".
Apoi, telenovele. TVR-ul, care avea deja o experienţă de succes cu Isaura, a perseverat, oferind telespectatorilor săi o nouă sursă de lacrimi şi suspine: Inimă sălbatică. Antena 1 i-a urmat exemplul şi şi-a asigurat popularitatea prin difuzarea serialului Kassandra. De altfel, prin 1995 încă era suficient să dai pe post o telenovelă mai veche, dar de succes, ca să te menţii în topul audienţelor. Cei din trustul PRO s-au prins destul de repede cum se fac cărţile şi au jucat "la cacialma", lansînd primul canal "de nişă" din România, care să satisfacă aproape non-stop nevoia oamenilor obişnuiţi de a trăi în vieţile altora. Şi aşa s-a născut Acasă TV. După ce şi-au asigurat "punctul de desfacere", dar şi muşterii, şi-au permis, în sfîrşit, să investească în producţia unor seriale româneşti şi să-şi inaugureze "fabrica de vedete". Ce-i drept, piaţa începuse să se mişte. O dovadă, în acest sens, o reprezenta serialul de pe Prima TV, În familie, un produs cît se poate de decent, însă puţin promovat, la vremea respectivă, ma
