Economia reală şi bunurile simbolice

În aparenta precaritate în care trăim de vreo şaptesprezece ani, exisă o efervescenţă şi o dinamică fără precedent a societăţii româneşti. România nu e chiar aşa cum apare ea în tînguirile noastre cotidiene şi în statisticile sindicatelor cu lideri supraponderali. Dacă e să privim cu atenţie în jur, nu se poate să nu observăm că au apărut sute de localităţi noi, pe centura vechilor oraşe s-au născut peste noapte cartiere de lux, iar toate acestea se fac cu bani foarte mulţi, cu materiale, cu forţă de muncă. Există o investiţie privată imensă în România care nu este consemnată şi cuantificată nicăieri, dar care se răsfrînge implicit şi asupra existenţei noastre simbolice, asupra fenomenului artistic, în particular. Marea avalanşă de expoziţii, de galerii, de consignaţii şi de magazine de artă, deschise, în ultimii doi ani, în zona Lipscani, Blănari, Covaci, trăieşte dintr-o relaţie directă cu un anumit tip de cumpărător, fie el ocazional sau colecţionar cu proiecte sistematice. În România se construiesc săptămînal sute - dacă nu mii - de hectare de pereţi care trebuie mobilaţi cu ceva. Dacă nu se umplu cu lucrări de artă, se găsesc alte substitute care să acopere marile suprafeţe oarbe. Pentru că nu poţi sta într-o cameră albă decît dacă vrei să faci experienţe yogine, să deliberezi asupra capacităţii tale psihice şi asupra puterii de a face faţă provocării vidului. Pereţii goi sînt inacceptabili moral şi neliniştitori metafizic; ei desocializează, la scară mică, şi prefigurează cavoul, la scară mare. Or, tocmai aceste prefaceri atît de rapide din economia reală generează o dinamică extraordinară a actului artistic şi a circulaţiei obiectului de artă.

Artistul,

între frustrare şi adaptare

În acest context, supravieţuirea artistului nu constituie o problemă şi ea nu trebuie dramatizată, c