Pare incredibil, dar multe lucruri pe care mi le-am dorit demult, în austerele vremuri totalitare, şi în cele tulburi postrevoluţionare incipiente, pur şi simplu, se împlinesc: încet, în timpi îndelungaţi, dar totuşi... E vorba de obiceiuri neînsemnate de viaţă cotidiană, dar care, prin trenanta lor imperfecţiune, dau naştere unui univers de aşteptare la fel de meschin şi apăsător prin imobilitatea lui.
De pildă, un foarte vechi dor de-al meu era ca, atunci cînd merg cu trenul, să pot bea sau mînca în voie. Desigur, pînă şi trenurile româneşti socialiste aveau vagon restaurant, dar, în familia mea, exista o cultură a interdicţiilor consumului alimentar în locuri publice: pentru că nu puteai şti niciodată... De aceea, festinul în tren a rămas un deziderat posibil doar în filme gen Crima din Orient Expres... Toate astea pînă în anii â90 cînd, chiar pe la începuturile lor, am plecat cu o bursă în Scoţia: pînă acolo s-a mers, printre altele, cu mai multe trenuri. Printr-unul din ele a trecut un domn cu o tavă pe roţi plină de sucuri şi dulciuri: cred că am cheltuit acolo mai mult decît pe oricare din prînzurile mele ulterioare.
Dar toate astea sînt de domeniul trecutului: fericita apariţie a Intercity-ului din anii 2000, cu şefii lui de tren mustăcioşi şi vorbăreţi, dar şi purtători de cafele, a spălat onoarea CFR-ului. Mai ales că vagonul lor restaurant (despre care am scris cu extaz mai demult) s-a dovedit, şi el, la adăpost de dezastre alimentare imaginare sau reale.
După revelaţia Intercity-urilor, nu am crezut că mai poate urma şi altceva. Spiritul meu de consumator neliniştit era aproape mulţumit. Cînd, deodată, plecînd spre clasica şi, iarăşi, caragialesca Sinaia (chiar în formula domnul Goe, din nou...)... doamna de la agenţia de unde luăm de obicei biletele ne-a oferit... locuri la clasa Business. De la 1 decembrie anul trecut românul po
