Pînă să fie un curent, romantismul e o mentalitate. Sigur că puţina literatură cumsecade, şi ea amestecată cu diverse alte influenţe, care ne-a rămas de la romanticii români, n-ar îndreptăţi prea din cale-afară un studiu de felul Omului romantic al lui François Furet. Însă, pe fragmente, un profil se poate face. Un volum de proză de Negruzzi, pe care-l scoate, în '92, Editura de Vest din Timişoara, m-a îmbiat la aşa întreprindere. Pe copertă, un P mare, albastru, stă, pesemne, pentru "proză". Ar putea, la fel de bine, să însemne "pas". Fiindcă Negruzzi este un boier al refuzului, pe care revoltaţii şi abstinenţii de la societate interbelici şi l-ar fi putut lua înaintaş.

Cartea pe care o am în faţă e scrisă pe vîrste. Întîi, Cum am învăţat româneşte, o năzbîtie de şcoală începînd ca un basm ("pe cînd uitasem că sîntem români şi că avem şi noi o limbă, pe cînd ne lipsea cărţi şi tipografie..."), care dă o idee despre ce va fi însemnat, în secolul naţiunilor, românul pentru un elev de azbuche. Pe urmă Zoe, un amor antiromantic, în care lui Negruzzi îi izbuteşte un personaj care, chit că "părintele" lui nu se abţine să-l critice şi să-l categorisească - "nesimţitul amorez", scoate o dramă perfect romantică - nepotrivirea de clasă şi de zestre, pe tejghea, trecînd peste onoarea înstăpînită în familia soţilor lui literari: "Deşănţată pretenţie! zicea conaşul răsucindu-şi mustăţile. Zice că i-am jurat s-o iau, ca şi cînd astfel de jurăminte să mai ţin vreodată!". Iubirile Zoei, care ţin, în tempo-ul pe care îl imprimă Negruzzi, mai mult de lumea lui Caragiale decît de cutumele romantice, sînt farse, vodeviluri. Negruzzi se înscrie, aici, într-un romantism de foileton, dens în întîmplări şi sărac în principii, cum nu e romantismul "mare", cu morala lui alternativă, invalidată social.

O comedie cu răvaşe încurcate, anticipînd, din nou, vîrsta de declin a scriso