Istoria votului uninominal este inca o pagina din romanul fluviu al ipocriziei politice. Discutia nu este noua si ea a fost ridicata pe rand de partide, in functie de interesele de moment. Calculele electorale au determinat PSD, PNL si PD sa aduca chestiunea in dezbatere si sa porneasca o negociere inainte de alegerile din 2004. Subiect cu mare priza in randul populatiei, votul uninominal a fost folosit la vremea respectiva doar in scopul atragerii de capital electoral, dar a fost abandonat fara ezitare in momentul in care au fost intelese pe deplin mecanismele si implicatiile asupra partidelor. Sub presiunea societatii civile si a diferitelor ONG-uri, atat Alianta, cat si PSD au cochetat cu ideea, fara o analiza de profunzime a diferitelor sisteme, cu avantajele si dezavantajele fiecaruia. Social-democratii au presat pentru votul uninominal majoritar, aplicat in Marea Britanie, si al carui principiu de baza este faimosul "castigatorul ia totul". Cu alte cuvinte, un partid care obtine, de exemplu, 40% in urma alegerilor, poate ajunge si la 60% prin acest sistem, in special la Senat. El favorizeaza in mod evident partidele mari si asigura stabilitate. In situatia de atunci, era evident ca mandatele Aliantei s-ar fi redus drastic, ca UDMR risca nici sa nu mai intre in parlament, o soarta apropiata putand avea si PRM. Realizand pericolul, Alianta a pledat pentru votul preferential pe liste, un sistem mixt, folosit in multe din tarile europene, in timp ce UDMR si PRM s-au opus vehement. In plus, se mai ridica problema redesenarii hartii electorale, adica a reconfigurarii circumscriptiilor, operatie complicata, de durata si pasibila de manipulari in folosul celor aflati la guvernare. Pe baza sondajelor de opinie si a rezultatelor de la alegerile locale, PSD putea decupa noile circumscriptii de asa maniera, incat sa obtina cat mai multe favorabile. Un oras mare, de pilda,