In muzica, respectul pentru autor este absolut. Partitura e sacra, iar interpretul trebuie sa faca audibil tot ce este scris acolo, mai clar sau mai ascuns. Ii ramane, oricum, destula libertate pentru a-si afirma talentul si originalitatea. In teatru, avem insa de a face cu lupta dintre interpret - regizor sau actor - si dramaturg, iar publicul asteapta sa vada care pe care invinge. Ca la meci.

In secolul al XIX-lea, regizorul era timid, dar actorul, prea-plecat in fata clasicilor, stia sa se impuna in fata tinerilor autori. Mademoiselle Mars interpreta in mod disciplinat pe eroinele lui Corneille si Racine, dar il trata de sus pe Hugo si-i ridiculiza versurile hiperbolice. Isi dadea, totusi, seama ca s-ar fi automarginalizat daca refuza sa dea viata eroinelor romantice ale poetului, intre care Dona Sol din Hernani i-a prilejuit o creatie memorabila. Incepand din zorii secolului al XX-lea, regizorul se impune ca interpret inconturnabil si autoritar. Lupta lui cu dramaturgul este inegala: daca autorul e mort, n-are niciun cuvant de spus; daca e viu, trebuie sa se multumeasca sa fie jucat, chiar daca deformat.

Unii regizori isi planifica dinainte cariera, in etape succesive, in care se rafuiesc, pe rand, cu marile opere teatrale, ramase vii in memoria culturala. Incep, de pilda, prin a-l face knock-out pe Ibsen, il fenteaza pe Shakespeare, apoi il deconstruiesc pe Cehov. Altii cauta piese obscure pe care le rescriu si autori minori pe care-i pot domina usor, crezand ca, astfel, arta lor va straluci mai bine. Textul devine simplu pretext pentru etalarea inventivitatii regizorale. Anul teatral 2006 ne-a oferit doua exemple frapante, din fiecare categorie. Petrica Ionescu, regizor cu impresionante certificate internationale, a luat un clasic, pe Moliere, si l-a facut roman de-al nostru. Localizand Burghezul gentilom in lumea colorata si vulgara a noilor im